Seara, cînd mă întorc de la bibliotecă, zuruind pe asfalt rotilele celor două valize, burdușite cu cărți, de se interesează taximetriștii, văzîndu-mă, dacă merg cumva la gară, îmi găsesc soția în fotoliu, la televizor. Urmărește seară de seară un serial ajuns la incredibilul număr de șase sezoane, deși personajul principal e un polițist criminal în serie ce-ar fi trebuit demult descoperit și arestat de autoritate, cum se întîmplă în toate producțiile cinematografice ale Hollywoodului proletcultist, cu toți criminalii.
De data asta o găsesc în fața ușii de la bucătărie, ținînd în mîini o mătură cu coada lungă:
– Ce faci? întreb, sincer curios, și nu ca altădată, din politețea de tip How do you do?
– Îi păzesc să nu se încaiere.
Nu e nevoie să-mi precizez ce înțelege prin Îi. Se referă la Ei, Țonțu și Pisicuța, presupuși în chip fatal dușmani de moarte.
În timp ce-mi scop cizmele, fericit că soția e ocupată cu altceva decît cu supravegherea mea autoritaristă, aflu întreaga tărășenie.
Pentru ca Pisicuța să nu încerce Sindromul Cuștii de aur (cu de toate, culcuș, mîncare, căldură, alintări, în schimbul libertății de a hălădui pe maidan), soția îi dă drumul în spațiul compus din balcon, hol, bucătărie. Cu pretenții minime în materie de libertate, Pisicuța se cuibărește pe scaunul folosit de mine din bucătărie cînd mănînc. Dacă apar pe acolo, intră automat și imediat în procedurile de Maimuțică: Se înalță în două picioare pentru a te atinge cu căpșorul.
Spațiul minimei libertăți a Pisicuței e ocrotit ca o cetate însingurată în imensitatea cîmpiei, de zidurile care sînt ușile închise. Simțind transcendental că Rivala se bucură de atenția noastră, Țonțu se dă cu capul de uși pentru a năvăli în spațiul protejat. Ce s-a întâmplat nu înțeleg mare lucru, poate și pentru că sînt ocupat cu scosul cizmei din picior. Dacă aș fi trăit pe vremea lui Gogol și aș fi fost ofițer aș fi avut la dispoziție o ordonanță. Din cîte am citit, principala îndatorire a ordonanței era să-l descalțe pe stăpîn de cizme. De aia am nostalgia vremurilor cînd erau ofițeri și ordonanțe. Sigur e că pînă la urmă, Țonțu a pătruns în spațiul rezervat Pisicuței. Pisicuța s-a refugiat în spatele frigiderului, între perete și dosul aparatului. Ajunsă acolo, s-a pus pe mîrîit. Țontu s-a oprit în pragul ușii de la bucătărie și s-a lansat și el într-un mîrîit.
Atîta doar.
Un mîrîit.
N-a îndrăznit să meargă mai departe.
După o repriză de mîrîit, Țonțu s-a întors în mijlocul holului pentru a se pisici pe lîngă piciorul soției.
Asta o face pe soție optimistă în privința relației dintre cei doi.
Vor sfîrși prin a se accepta în același spațiu, fără a se încăiera, neglijîndu-se reciproc.
N-am ce face și îmi dau cu părerea:
– Eu cred c-ar trebui puși să se ia la bătaie. Poate că astfel se reglementează raportul de forțe dintre ei – avansez eu o ipoteză de lucru plecînd de la o nouă realitate: Cea potrivit căreia Pisicuța n-a mai fost smotocită, ca altădată, de Țonțu.
Mîrîind amenințător, a reușit să-l descurajeze pe Țonțu.
O las pe soție în hol, cu mătura în mînă, după ce-am aruncat o privire Pisicuței refugiate în adăpostul dintre perete și frigider.
Peste vreo jumătate de oră ies din birou.
Soția e în fotoliu.
Se uită la televizor.
– Și cei doi?
– Am închis ușa de la bucătărie ca să nu intre Țonțu. Pisicuța stă mai departe în ascunzătoare. O las ca să se destreseze.
– S-au încăierat?
– Nu, nu s-au încăierat, dar n-am mai avut răbdare să aștept momentul.
Experimentul a eșuat.
Nu cred că va mai fi reluat.
Soția mă anunță că săptămîna asta îi pune Pisicuței în urechi picături pentru ultima oară.
După care îi dă drumul. Ea iese glonț.
A venit primăvara.
Sînt încredințat că de-abia așteaptă să ajungă în stradă și să povestească seara la gura focului pisicesc ce viață grea a dus ea în balconul nostru!
*
Ca să-și poată aduce iubita în casă în deplină siguranță, Gelu Geloevici a luat în grijă o pisică maidaneză. Cînd soție a plecată la mama, în celălalt capăt al Bucureștilor, ca să stea în liniște cu iubita, el trebuie să știe sigur că va fi scutit de surprize. Cel mai bun mijloc e azi telefonul de control. Nu direct soției, pentru că ea poate răspunde la mobil și în timp ce urcă scările spre ușa apartamentului, ci indirect, prin intermediul soacrei.
– Dă-mi-o și mie pe Lenuța! sună el la mama nevestei, știind sigur că soția nu-i putea fi dată la telefon dacă plecase deja. Că doar n-avea s-o rupă la fugă maică-sa prin București ținînd telefonul deschis în mînă ca s-o prindă pe fiică-sa și s-o dea la telefon.
După ce i-o dădea la telefon, Gelu angaja cu nevastă-sa o discuție despre pisicuță, de regulă iscată de nedumeriri în privința animăluțului. Știa sigur că nevastă-sa se ambala imediat cînd era vorba de lămuriri didactice privind comportamentul mîței. E drept, era destul de greu să n-o taie neveste-si o dată ce-și îndeplinea obiectivul – de a afla dacă mai e sau nu la maică-sa – dar plăcerea de a fi cu iubita merita bătaia de cap.
*
În Piață.Vrăbii eroice prin curajul lor nesăbuit, de a înfrunta pericolul mîţelor, aterizează pe grămezile de mieji de nucă de pe tarabe, iau în cioc cîteva bucăţi, şi o rup la fugă înainte ca tarabagii să pună mîna pe mătură.
De la tarabele care vînd pepeni şi bostani, un ins într-un flanel rupt se prăpădeşte de rîs la această secvenţă.
*
Dulăul cu labe mari şi murdare roade cu dibăcie osul pe care i l-am adus într-o pungă de plastic.
Din cînd în cînd, se opreşte, ridică spre mine o privire întrebătoare (vrea să-mi mulţumească încă o dată?! vrea să ştie dacă poate mînca mai departe?!), şi, deşi nu-i dau nici un răspuns, se întoarce la ciolanul din care a mai rămas doar o părticică acoperită cu carne.
De cum m-a văzut intrînd pe aleea străjuită de castani rufoşi, a dat fuga la mine, mişcînd din coadă şi fixîndu-mă slugarnic. Nu m-am grăbit să-i dau osul.
Nu-i nimic! pare să-şi fi zis.
S-a luat după mine, împingîndu-mă cu botul, gest de o familiaritate supărătoare pentru unii, pentru mine în nici un caz, deoarece eu înţeleg natura cîinească.
Trec în viteză pe lîngă noi un automobil care n-are ce căuta pe aici, pe teritoriul lui, al dulăului, marcat de ridicarea piciorului din spate.
Dulăul se ia după roţile maşinii, pe care le alergă hămăind, cîteva zeci de metri, pînă la poartă, dincolo de care se întinde, probabil, gubernia unui alt dulău.
De ce o face?
Mai mult pentru a-mi dovedi că merită osul din pungă!