„Sunt nu numai ziarist, ci și prozator, eseist, istoric, reporter de călătorie.” (Ion Cristoiu)

Ajut pisica să treacă strada

Negruţ, dulăul cu părul negru şi lucios, ca de lăutar dat cu briantină, mă vede dincolo de peluza arsă de frigul iernii.

Ar fi de aşteptat s-o ia direct prin iarbă.
E mai scurt decît pe alee.

Pentru un dulău asta înseamnă:
– economie de mers şi, se înţelege, de energie, dată pînă la urmă de oasele tot mai greu de procurat;
– şansa de a-mi arăta în chip zdrobitor cît de tare şi-a dorit să mă vadă.

Cu toate acestea, Negruț n-o ia de-a dreptul prin iarbă. Se angajează pe aleea de asfalt, ocoleşte clădirea sălii de conferinţe şi o ţine tot aşa, fuga-fuguţa, pe alee. La un metru de mine, se opreşte, ridică botul şi-şi întocmeşte o privire cît mai amicală.

N-am nimic să-i dau.
Merg mai departe.

Negruţul nu se supără. Nici măcar nu-şi pierde buna dispoziţie. Se aşează pe asfaltul aleii şi se face covrig.
Nu stă prea mult aşa.
Pe trotuar, dincolo de gardul proaspăt frecat de angajatele Instituţiei, trece un cîine ciobănesc supravegheat strict de stăpîn:
Un bărbat în pantaloni de trening cu vipuşcă albă, avînd ochiul stîng bandajat.

Negruţul sare în sus, ca ars, şi se năpusteşte spre gard. Se duce spre el, cu atîta repeziciune furioasă că, o clipă, crezi că se va izbi de stinghiile de fier şi se va face pulbere.

Cel de dincolo de gard nu e un cîine pur şi simplu: e o namilă.

Pentru o asemenea matahală, Negruţul e un biet căţeluş. Nu face să piardă timpul cu lătratul de dincolo de gard. Drept pentru care se opreşte, şi fără a întoarce capul spre neastâmpăratul din grădină, lansează cîteva lătrături scurte, dar groase.

Intimidat, Negruţul se dă înapoi. Ajuns la o distanţă care-i dă siguranţă, îşi permite s-o facă pe viteazul. Porneşte să latre înverşunat. Ceva asemănător unei leliţe care s-a pus la adăpost, în dosul uşii închise cu clampa şi, scoţînd capul pe fereastră, o porcăieşte pe vecina ieşită în stradă cu un retevei.

Ciobănescul o ia din loc fără să-i răspundă. Negruţul se potoleşte şi el brusc. Ridică piciorul, şi-şi marchează teritoriul. După care o ia la fugă pentru a ajunge la mine înainte ca eu să deschid uşa clădirii.

M-am prins.

Tot ce a făcut pînă acum, începînd cu ocolitul clădirii şi terminînd cu abordarea namilei de dincolo de gard n-au fost altceva decît modalităţi de a pierde timpul. Sînt tot mai convins acum, cînd am vreun an de experiență cu Negruţul, că se plictiseşte de moarte în Parcul Instituţiei. N-are nimic de făcut. Instituţia nu e pîndită de răufăcători. Străini nu prea vin pe aici. De căutat haleală n-are nevoie. Lucrătoarele Instituţiei îl ghiftuiesc în fiecare zi cu bunătăţi aduse în pungi de plastic.

*

Trecînd de Coandă, continui drumul pe Nicolae Iorga. Văd deja, în depărtare, îmbulzeala de la Serviciul emigrări. Prin mulțimea de negri se deosebește și cîte o fată albă. E una dintre avocatele care trăiesc din dosarele imigranților. De la Școala privată se aud țipetele ca de înjunghiați prin față ale copiilor.

Chiar la începutul străzii e o trecere de pietoni.

De undeva, dintr-o curte, își face apariția o pisicuță albă.

Spălată, parfumată, cochetă, are la gît semnul că aparține cuiva.

Merge undeva cu acea determinare care m-a fascinat totdeauna la pisicile de pe stradă.

Vezi cîte una pășind hotărîtă pe trotuar, fără să mărească sau să micșoreze ritmul.

E limpede că are o treabă.

Dar ce treabă poate avea o pisică la ora asta a dimineții?

Pisicuța răsfățată se angajează în trecerea străzii pe zebră.

Nu se uită nici în dreapta, nici în stînga.

De regulă, dinspre Bulevardul Dacia mașinile vin în viteză pe Nicolae Iorga, profitînd de sensul unic.

Pășesc alături de pisică pe trecerea de pietoni, în partea de unde vin mașinile.

Apare un jeep.

Cu un metru și ceva înaintea trecerii, frînează.

Șoferul ne invită să trecem.

Pe mine sau pe pisicuță?!

Sau pe amîndoi?!