De vreo cinci ani încoace, de cum maşina a pătruns în ograda casei bătrîneşti din Găgeşti-Deal, sfărîmînd cu trosnituri crenguţele picate din nuc şi apăsînd cu cauciucurile iarba crescută de-a valma, îşi face apariţia Pisica.
Scriu Pisica şi nu Pisicuţa sau Pisoiaşul, deoarece, deşi micuţă, pisica e bătrînă şi, îndeosebi, pentru că nu ştiu cum îi spune adevăratul stăpîn.
Cine sînt adevăraţii stăpîni, n-am aflat nici acum, după cinci ani de descinderi, în Găgeşti-Deal, o dată la două săptămîni, cum n-am aflat nici de unde vine cînd apărem noi şi unde dispare cînd plecăm.
Oricum, la coborîrea din maşină, înainte de a descărca bagajele, dăm cu ochii de ea.
Stă în mijlocul ogrăzii, gata să intre în procedurile pisiceşti ale unor astfel de împrejurări, trecute de ea în chip obligatoriu, asemenea unor piloţi la aterizarea ditamai Boeing-urilor.
Aşa cum stă în mijlocul curţii, n-ai crede că s-a prezentat în grabă din interes.
Interesul de a hali ceva bun, adus de noi de fiecare dată, spre deosebire de mizeriile care-i sînt aruncate de stăpîn sau descoperite de ea.
Uneori o surprind spălîndu-se pe faţă cu lăbuţa.
Alteori, o surprind stînd pur şi simplu în mijlocul curţii, de parcă acolo i-ar fi locul dintotdeauna.
Oricum, în toate împrejurările, prestaţia ei nu poate fi suspectată de interes meschin.
A venit pur şi simplu atrasă de tărăboi!
Sau, mă rog, a venit şi ea pe aici, pentru că oricum altceva mai bun de făcut n-avea.
Cînd sînt suficient de aproape de ea ca s-o pot observa mai bine, trece la o nouă etapă din succesiunea de proceduri: Cască botul şi scoate un mieunat abia auzit, mut aproape.
După care, cum eu mă îndrept spre uşă, mă însoţeşte, lăsînd impresia că-şi potriveşte pasul cu al meu, urcă treptele, sărind şi, odată ajunsă în casă se îndreaptă glonţ spre bucătărie.
O iau şi eu într-acolo, pentru a-i da de mîncare. În timp ce trebăluiesc la desfăcutul plicului cu hrană, luat de la Carrefour, respectiva se freacă de glezna mea, vădit preocupată de a confirma verbul folosit la oameni: a se pisici.
Iau farfuria de plastic, răstorn în ea plicul şi pun farfuria pe podele, lîngă bolul cu apă.
Te-ai aştepta să se repeadă la farfurie, că doar de asta a venit, şi nu ca să mă salute.
Ei, uite că nu se repede.
Se aşează în fund şi mă fixează cu priviri curioase.
N-am nici o îndoială.
E ceea ce s-ar numi Dat una peste bot.
Peste botul meu, indiscutabil.
Ceva gen:
— Ce ai crezut c-o să mă fac de rîs, năpustindu-mă la mîncare? Ei, bine, n-o fac, deşi sînt moartă de foame. N-o să fac pentru a nu-ţi da satisfacţia că mi-ai dăruit cine ştie ce cadou!
Cînd mă duc să lucrez în chioşcul din latura ogrăzii, o las în sufragerie pe canapea. Stă în poziţia de mîţă din manuale: Cu picioarele şi coada sub ea, cu ochii închişi.
Văzînd-o, te sfieşti s-o tulburi, socotind că în acele momente se gîndeşte şi ea la ale ei.
Uşa de la camera premergătoare băii e deschisă. Deschise sînt atît uşa cît şi geamlîcul băii. Las aşa casa, deoarece din experienţele anterioare, am tras concluzia că pisica e apucată, din cînd în cînd, de nevoia de a zbughi afară şi a dispărea dracu’ ştie unde.
Un timp, sărea afară cînd găsea fereastra deschisă, printr-o ruptură a plasei contra gîzelor şi bărzăunilor. La un moment dat, am uitat deschise cele două uşi. M-am trezit că dispăruse. Cum a făcut asta nu o dată, mă întreb şi acum, fără a găsi un răspuns unde şi de ce pleacă.
Oricum, pe măsură ce-o cunosc, îmi sporeşte respectul faţă de ea. Am tot mai mult impresia că dispare la treburile de care doar ea ştie, pe care nu vrea să mi le spună, conştientă fiind că nu le voi pricepe în veci, dat fiind că sînt om şi nu mîţă.
Uneori, întorcîndu-mă în casă, n-o mai găsesc. Sînt însă sigur că peste o oră, două sau chiar peste mai multe, îşi va face apariţia în ogradă. Voi deschide uşa larg şi o voi invita. Nu sînt sigur că va intra. Au fost momente cînd s-a făcut că nu ține cont de invitaţie şi a continuat să se spele cu lăbuţa, folosită drept burete.
Nu de puţine ori mă trezesc cu ea în chioşc. Sare pe băncuţa dintr-o latură și păşeşte peste cărţile risipite alandala, fără complexe faţă de gîndurile închise în litere, după care face țup pe scaunul pe care stau, cuibărindu-se în spatele meu.
Dacă mă ridic şi plec, sare de pe scaun şi mă însoţeşte pînă în casă, păşind pe lîngă mine cu coada ridicată, ca şi cum ar spune: Merg şi eu cu tine!
De cum se vede în casă, o ia spre bucătărie, deşi nu-i e foame.
Sînt momente şi cînd se dă cu burta-n sus, aşa cum ştiu mîţele şmechere, că le place proştilor ăstora de oameni.
La apariţia lui frate-meu sau a maică-mii, se întoarce în poziţie normală, gata s-o zbughească. E conştientă că la cei doi, oameni de la ţară, nu ţin alintările astea făţarnice.