„Sunt nu numai ziarist, ci și prozator, eseist, istoric, reporter de călătorie.” (Ion Cristoiu)

Procesul de pace din apartament

De aproape o jumătate de veac, puţine sînt zilele în care presa Lumii să nu scrie despre Procesul de pace din Orientul Apropiat, invocînd o posibilă, dar utopică, după mine, conciliere între Israel şi Ţările arabe.

Pentru a scoate în relief duşmănia dintre două persoane se invocă zicala:
Se înţeleg ca cîinele cu mîţa.

N-am fost martor la confruntarea dintre Ţonţu şi Pisicuţă.
Soţia, care a fost, îşi aminteşte de ea cu trăirile celui care a fost martor la Războaiele romanilor din Galia.
De la această confruntare – zice soţia – Pisicuţa a rămas cu o traumă sufletească.

– N-am putea, oare, să-i conciliem? Întreb eu, într-o criză de evidentă naivitate.
Spun asta, deoarece nu e prima oară cînd întreb şi nu e prima oară cînd privirile soţiei îmi răspund fără echivoc că e o întrebare tîmpită, gen nu ne-am putea muta pe Lună cîtva timp, măcar o lună?

Din ce mi-a zis pînă acum soţia, concilierea dintre cei doi seamănă cu Procesul de pace din Orientul Apropiat. Israelul şi Ţările Arabe pot ajunge la o înţelegere să nu-şi mai scoată ochii reciproc. Niciodată însă nu vor ajunge să se împrietenească.

– Cum adică? întreb eu pe soţie, care tocmai hrăneşte pisicuţele de sub geam cu ajutorul unui coşuleţ coborît printr-o sfoară, în genul celor cu care urcă la etaj mărfurile de la Supermarket gospodinele din Napoli.

Soţia e convinsă că Ţonţu şi Pisicuţa nu se vor împrieteni niciodată. Asta nu exclude posibilitatea unui armistiţiu între ei. Ca de obicei cînd vine vorba de cîini şi mîţe soţia manifestă o seriozitate ieşită din comun. Dacă ar fi s-o cred, lucrul cu mîţele e mai dificil, mai responsabil şi mai periculos decît lucrul la un reactor atomic. În cazul reactorului, cea mai mică neatenţie se plăteşte scump. Nu numai de către lucrător, dar şi de către mulţi alţii, fără nici o legătură cu reactorul. Pentru mine, luatul lui Ţonţu în braţe e o chestiune simplă. Mă duc la el, şi dacă n-o şterge sub pat îl prind şi-l iau în braţe. Pentru soţie e un proces complicat.

– Mergi spre el! mă îndeamnă, ca şi cum nu te-ai duce spre el.
O iau spre Ţonţu, care stă tolănit pe covor ca o starletă pe o plajă de lux, uitîndu-mă în altă parte. Ţonţu mă urmăreşte atent. Cînd am ajuns în dreptul lui, ţuşti sub pat! Am încercat de cîteva ori să respect procedura asta. De fiecare dată am eşuat. Dacă Ţonţu nu vrea pot fi eu şi Omul invizibil, nu mă pot apropia de el suficient de mult ca să-l înşfac. Cînd vrea nu e nevoie de nici un truc. După ce-l iau în braţe, Ţonţu intră automat în procedurile de autosalvare. Mai întîi se preface mort. Stă în mîinile mele cu capul dat pe spate, cu picioruşele întinse şi fără a da din coadă. Pare resemnat după acţiunea mea în forţă. Nu-i nici o resemnare. Se preface astfel pentru a putea ţîşni. În tot acest timp el pîndeşte oportunitatea şi, deodată, cînd mă aştept mai puţin, zvîcneşte a scăpare. Dacă la rîndu-mi, îl ţin bine, nepăcălit de comedia jucată de el, Ţonţu face urît:

Miorlăie, scuipă, zgîrie, se zvîrcoleşte. De fiecare dată, cînd îl iau în braţe, soţia mă îndeamnă să-l mîngîi şi să-i vorbesc. Trebuie să-l destresezi, îmi spune ea, didactic.

Îl mîngîi. Pe cap, pe burtă, pe spinare. Pot să-l mîngîi aşa pînă la Judecată de Apoi. Ţonţu tot se va da peste cap ca să scape din mîinile mele.

După ce reuşeşte, face un salt pe covor şi începe să se lingă pe bot. Parcă nici n-ar fi trecut printr-o încercare de viaţă şi de moarte. Nu fuge sub pat. Nu se uită la mine ameninţător. După un an de astfel de experienţe m-am convins că Ţonţu joacă teatrul disperării de a fi în braţele mele. Îl suspectez că-i place. Poate mai mult decît să-l mîngîi. Eu, de exemplu, m-aş plictisi la un moment dat de atîtea dulcegării. Sub semnul tezei că orice Operaţiune din relaţia cu mîţele trebuie să stea sub semnul procesului ştiinţific controlat, soţia mă convoacă la începutul procedurilor de conciliere dintre Ţonţu şi Pisicuţă.

E ceea ce agenţiile de presă numesc Primul pas în procesul de pace din Orientul Mijlociu.
Drept pentru care purced la primii paşi în Procesul de pace din apartamentul nostru, în care se confruntă Ţonţu cu Pisicuţa.

Procedăm în felul următor:
Soția merge în balcon, ia Pisicuţa în braţe şi o aduce la geamul uşii dinspre hol.

Eu îl înşfac pe Ţonţu (care, ca de obicei, în primele clipe nu protestează vehement) şi-l aduc în braţe la geamul uşii.

– Cică – zice soţia – privindu-se prin geam (despărţiţi de sticlă ca să nu se încaiere), cei doi fac astfel un prim pas în Procesul istoric de conciliere. Acestui prim pas îi vor urma altele. La capătul lor, cei doi vor convieţui în apartament fără să se încaiere. Mai bine zis, fără ca Ţonţu s-o sperie pe Pisicuţă.

Primul pas ne aduce însă o surpriză.
O mare surpriză:
Ţonţu stă şi se uită ca prostu prin geam la Pisicuţă, fără să facă vreun gest.
Pisicuţa, în schimb, întinde laba să-i dea una lui Ţonţu.
Noroc că e geamul.

S-au răsturnat raporturile de Putere dintre cei doi?
Nu cred.
Cred, sînt convins, că Ţonţu era paralizat de faptul că era în braţele mele.