Loialitate?! Trecînd de Piaţa Victoriei, pe străduţa care duce în cartierul de lux al Bucureştiului, dau de o încăierare inegală, în care un căţel e luat la întrebări de cinci maidanezi vînjoşi. Contrar obiceiului cîinesc, victima făcea faţă cu demnitate asaltului celor cinci. Nu se ştie cît ar fi durat rezistenţa-i eroică, dacă n-aş fi pus mîna pe un băţ şi nu l-aş fi scos din mijlocul haitei.
Am mers mai departe şi, cînd m-am întors, căţelul mă urma tiptil-tiptil, e drept la o distanţă prudentă. Impresionat, am intrat în prima prăvălie întîlnită în cale şi, o dată cu pachetul meu de ţigări, i-am luat şi lui un pateu cu brînză, substitut jalnic, totuşi, al indispensabilei fripturi. Cît timp am stat în magazin, căţelul m-a aşteptat la uşă, aşezat popîndău, de credeau că-i al meu cei în trecere pe acolo. A înfulecat repede pateul. Nu pentru că-i era foame – mi-am dat seama mai tîrziu – ci pentru că nu voia să mă dezamăgească. Le ştiam obiceiul de a fi năzuroşi, de a te lăsa cînd ţi-era lumea mai dragă. Astfel că mă aşteptam să rămînă locului, să-şi mănînce în tihnă cadoul picat din cer, apoi să se întoarcă de unde plecase, mai ales că ne depărtasem binişor de Calea Victoriei. Căţelul mă urma însă la cîţiva metri distanță. Cînd mă opream se oprea şi el. Dacă mă întorceam, se aşeza popîndău şi se apuca de autopurecat. Parcă era un lucrător de la Filaj. M-a însoţit astfel un sfert din Bucureşti, făcînd faţă cu brio tuturor încercărilor, nu uşoare, de altfel. Pe strada Roma, din adîncurile unei curţi a dat năvală un dulău dihanie, care, după ce s-a izbit cu pieptul de grilaj, a prins să hămăie atît de disperat că m-am temut să nu se înece. Însoţitorul meu cu codiță nici n-a tresărit. S-a aşezat în fund şi a prins să caşte.
Pe Ştefan cel Mare m-am aşezat pe banca unui părculeţ improvizat, lăsînd să-mi treacă prin privirile leneşe tramvaie, automobile, o bicicletă pe ghidonul căreia o fetişcană şedea cu buzele strînse. Căţelul n-a trecut mai departe. Nici nu s-a întors de unde plecase. S-a dus mai încolo şi s-a apucat să se joace cu o sticlă goală de plastic, închipuindu-şi că-i o mîţă.
Era clar.
N-avea treabă în acea duminică după-amiază şi, profitînd de apariţia mea, s-a apucat să taie frunză la cîini. Pe bulevardul Ana Ipătescu s-a oprit totuşi, la o baltă, în care şi-a băgat lacom botul. Am profitat de escala asta şi am trecut repede strada, mai ales că semaforul se înverzise de-a binelea. Cînd s-o iau pe strada mea, în spate, la fel de cuminte, la fel de tăcut, căţelul! Am urcat în casă, i-am adus nişte oase şi l-am lăsat prins în hîrjoană cu copiii de pe stradă. Nici acum nu ştiu dacă, luînd-o la picior prin Bucureşti, după cîteva zeci de metri nu-l voi vedea urmîndu-mă supus.
Vorba aia: Ca un căţel!
*
Prostie cîinească. I-am adus dulăului negru cu urechea stîngă albă două bucăţele de tobă într-o pungă de plastic.
Aşez legătura pe iarba deja uscată a Parcului cu o prudenţă valabilă mai degrabă pentru două bucăţi de trotil decît pentru două bucăţi de tobă.
Urechea albă, căreia aşa îi voi spune, din motive de spaţiu tipografic, se apropie, prudent. Deşi dă din coadă, echivalent în societatea cîinilor cu surîsul amabil din societatea oamenilor, şovăie să se năpustească asupra pleştii pînă nu mă vede plecînd de lîngă ea.
M-am depărtat niţel. Ureche albă ia în primire legătura, o miroase expert şi-şi înfige dinţii în ea. N-a reuşit să ajungă la ceea ce mirosea atît de ispititor. Deznădăjduit, ridică spre mine priviri care cerşesc ajutor imediat.
I-l dau.
Mă aplec şi desfac legătura.
Dulăul înşfacă una dintre bucăți şi-o rupe la fugă într-un tufiş. Pe cealaltă a uitat-o.
Îi sar din nou în ajutor, luînd-o de jos şi aruncîndu-i-o.
Se repede la ea, abandonînd-o pe prima.
Prostie cîinească!