„Sunt nu numai ziarist, ci și prozator, eseist, istoric, reporter de călătorie.” (Ion Cristoiu)

Latră de dragul imaginii

Singurul cîine rămas din haita Instituţiei după raidul inopinat al hingherilor e un dulău negru, cu părul lucios, mai mult voinic decît gras. Cît e ziua de mare aleargă de colo pînă colo prin parcul Instituției fără un motiv anume, doar aşa, să nu spună trecătorii că e un pierde vară.

Pe celălalt trotuar şi-a făcut apariţia un alt dulău. Tot negru, deşi, mai puţin vînjos şi mai puţin lucios. Umblă şi el cu botul pe asfalt, ca şi cum ar căuta ceva. Ceva ce tocmai a pierdut.

Teritoriul peste care dulăul instituţiei e stăpîn se întinde doar pînă la gardul din zăbrele. Nu cuprinde trotuarul dinspre Instituţie şi, cu atît mai puţin, trotuarul de vizavi.

Cu toate acestea, Negruş, cum îl alintă femeile din Instituţie cînd el vine spre ele, punîndu-şi privirea standard pentru obţinerea unui ciolan – ochi mari şi umezi – se repede la gard, nimereşte gaura săpată de el cu labele, se scoate cu greu şi ţîşneşte în mijlocul trotuarului. Avînd grijă, desigur, să latre cît îl ţin puterile. Pentru a fi mai convingător, lasă impresia că se va repezi pînă pe trotuarul celălalt, printre automobilele în viteză, ca să-l tăbîrcească pe oaspetele nepoftit.

Celălalt, se opreşte din amuşinat şi întinzînd gîtul spre trotuarul opus latră şi el sonor.

Ai impresia că dintr-o clipă într-alta, cei doi se vor repezi de la locul de unde hămăie atît de consistent, riscînd să fie loviţi de vreo maşină, se vor încăiera exact în mijlocul străzii.

Aiurea!
Nici unul, nici celălalt n-au de gînd să se bată.
Au simţit nevoia acestei confruntări sonore doar aşa, de ochii lumii.

După vreo cîteva minute de bîlci cîinesc, Sfrijitul amuţeşte şi se trînteşte pe trotuar. Din cînd în cînd, tresare într-un lătrat sporadic, să nu se creadă că el a renunţat atît de uşor la scandal.

Negruş al nostru mai latră un timp cu tot tacîmul: mîrîit, arătat de colţi, schiţarea unei repeziri.
După care se întoarce înapoi în Parc.
Continuînd, totuşi, să latre un timp.

*

În tramvai, o fată cu un cîine în braţe, un cîine frumos, care caută cu botul pe toţi amărîţii din tramvai, urcaţi prin faţă şi bălăbănindu-se să ajungă la bilete. În faţa cîinelui ţinut pe genunchi, toţi simt nevoia să facă figuri mirate, să se strîmbe, să ţocăie, să pîrţîie, să exclame: vai ce căţeluş drăguţ. E momentul cînd se fac cel mai uşor prieteniile. Fiecare arde de nerăbdare să intre în vorbă cu cineva şi să comenteze evenimentul.

*

Din când în când, cei doi dulăi se ridică şi-şi fac datoria, arzându-i un set de lătrături zdravene câinelui din curtea vecină.
După care se lungesc la loc.

*

Căţeaua Laika (după numele celebrei cosmonaute) stă tolănită pe grămada de pietriş.
Lucrătorii Primăriei au ajuns la concluzia că trebuie schimbate bordurile.
A cincea oară anul acesta!
De la ei provine pietrişul!

Laika are un ochi roşu. Asta îi dă aerul straniu al cîinelui din Baskerville.
Din cînd în cînd, se ridică alene, ca şi cum n-ar vrea s-o facă, se porneşte pe străduţă lătrînd sonor.
Cu botul ridicat.
Ce-a apucat-o?

*

În Părculeţul cu arbori săraci şi bănci jerpelite din faţa Gării de Nord. O lume amestecată, cum e lumea dinaintea plecării cu trenul. Un bărbat şi o femeie, provinciali după înfăţişare, mănîncă pîine cu roşii de pe o bucată de ziar, ţinînd locul feţei de masă. Un soldat încearcă zadarnic să cucerească pe o tînără fată adîncită în lectura unei cărţi cu scoarţe groase. Doi îndrăgostiţi se privesc cu o intensitate neliniştitoare. Cei mai mulţi stau pe bănci fără să facă nimic. Stau şi cată în gol. O fetiţă de trei ani, pornită pe cont propriu de la banca pe care bunica împleteşte un ciorap cu seriozitatea cu care se concepe un sistem filosofic, a întîlnit un cîine. Cei doi se opresc la vreun metru distanţă, fascinaţi unul de celălalt. Fetiţa îl priveşte cu un amestec de spaimă şi admiraţie. E un ogar zvelt, cu albul burţii marcat de pete negre. Are botul umed şi ochii inteligenţi. Făcîndu-şi curaj, fetiţa se apropie de cîine. Păşeşte alandala, pe picioruşele strîmbe şi nesigure. Cîinile o aşteaptă. Şi cînd fetiţa ajunge lîngă el, ridică laba în aer ca şi cum ar saluta. Rîsul fetiţei umple aleea. Cîţiva inşi s-au trezit din somnolenţă. Bunicuţa tresare şi ea. O clipă, dă să sară şi să se năpustească într-acolo. Dar cîinele, după acest salut generos, se trînteşte la picioarele fetiţei gudurîndu-se delicat.