Drumul către ghena de gunoi din spatele blocului meu de la Sinaia trece pe lîngă un șir de mașini parcate. Sînt ale locatarilor. Pe asfalt, un dreptunghi, cu o latură alcătuită din peretele blocului, marchează, printr-o cifră scrisă cu var, numărul locului. Unii însă nu s-au mulțumit cu atît. Au fixat pe perete o plăcuță cu ștampila adeverinței și avertismentul Nu parcați!
Pe și sub aceste mașini își duc veacul mai multe pisici. Deși sîntem în plină iarnă, domină atmosfera o briză de aprilie. Cîteva mîțe stau pe capotă, bucurîndu-se de soare.
Sînt ca niște plebei care au găsit o plajă neamenajată și prin asta pe gratis.
Sub o mașină, văd trei mîțe.
Două negre și una albă.
La început cred că una dintre ele e motanul negru cu ochii verzi văzut cu o zi înainte și pe care Doina m-a oprit să-l fur.
Nu, nu e respectivul.
Noaptea toate pisicile sînt negre.
Ajustînd nițel proverbul, voi spune că ziua toate pisicile negre sînt negre.
Unul e ditamai motanul.
Celălalt e un puiandru.
Pentru a verifica dacă nu cumva e motanul de data trecută, mă aplec și-i apropii degetul de nas. E principalul mijloc de interacționare om-pisică. Ajuns la concluzia asta, m-am întrebat:
Așa va trebui să procedăm și dacă ne întîlnim cu un extraterestru?
Ne apropiem degetul de nasul său?
Chestia cu apropierea de nas e valabilă și în cazul celor doi apropiați ai mei:
Tzontzy și Motty.
Dacă-mi apropii degetul de nasul unuia dintre ei, întinde botișorul pentru a mă mirosi. N-are nevoie să-l atingă. Cică mirosul e forma de cunoaștere a mîțelor. Asta înseamnă că după ce trage de cîteva ori pe nări, în căpșorul pisicii se pune în mișcare un soi de calculator. Fiecare miros e analizat rapid și, în funcție de rezultat, pisica reacționează. Dacă mirosul îi spune că-i vorba de ceva periculos o rupe la fugă. Dacă îi întinzi o ceașcă de cafea fierbinte se dă mai încolo. Asta în cazul altor lucruri decît degetul. Degetul îi spune, grație mirosului, dacă îi ești apropiat sau ostil. Prin miros, Motty trage concluzia că sînt eu și nu soția. După ce întind mîna o rupe la fugă. Tzontzy e altfel. După ce-mi miroase degetul se așează la loc, în poziția didactică clasică. Vrea să-mi spună că nu merit osteneala. Dacă dau să-l ating și n-are chef de asta, se ridică alene și merge mai încolo.
Pisoiul de la Sinaia, după ce mi-a mirosit degetul, se lansează într-un debut de pisiceală.
Albul, care e nu departe de el, se repede să-i dea una cu laba.
Soția îmi explică:
– A crezut că-i vei da negrului ceva de mîncare. Ceva de mîncare vrea și el.
Albul e mai în vîrstă.
Sînt mai multe posibilități, descopăr eu:
- 1) L-a avertizat pur și simplu să nu se grăbească la mîncarea dată de mine, deoarece asta îi aparține.
- 2) L-a certat, în calitate de om mai în vîrstă, că nu-i lasă pe bătrîni să mănînce.
O fi taică-său și prin intervenție a vrut să-l avertizeze asupra inconștienței de a se pisici față de un străin.
Toate aceste ipoteze se întemeiază pe o credință:
Că mîțele au ceva în cap.
Daʼ, dacă n-au!