La început a fost doar un zvon. Adus în sat şi lansat la noul bar, Vestul sălbatic, amenajat de Calistrat Cuibuş peste şosea de barul John and Mary al duşmanului său de moarte Vasile Carabă. Pentru a-i face sîc concurentului, Calistrat Cuibuş pusese să i se zugrăvească pe firma uriaşă, acoperind o latură a faţadei, de sus pînă jos, un pistolar nebărbierit cu o pălărie uriașă trasă semnificativ pe frunte şi un Colt nou-nouţ la şold, care scotea limba la barul de peste şosea. Pentru că şi acest local se întemeia pe tema Vestului Sălbatic, în replică, proprietarul lui John and Mary o pusese pe numita Mary din titlul barului să-şi ridice fustele şi să-i arate nebărbieritului fundul ei drăgălaş.
Cum se întîmplă cînd apare un concurent proaspăt, dotat cu mai multă iniţiativă, Vestul sălbatic surclasă în scurt timp adversarul apelînd la un soi de tocmeală. După prima comandă, dacă o făceai pe a doua, ţi se dădea un bilet la tombola 10 excursii la Paris cu o zi de shopping.
La acest bar, într-o duminică dimineaţa, cînd o parte din sat mergea la Biserică şi restul la crîşmă, Gelu Bulandră, întors sîmbătă seara de la Bucureşti, unde fusese pentru a depune personal un Memoriu la toate instituţiile care aveau deschisă Registratura în weekend, povesti cu voce tare celor de la măsuţa sa, astfel încît să audă şi barmaniţa – Lenuţa Chiper, absolventă de Drept, la o facultate privată – că România primise şi acceptase să aplice pe teritoriul ei Declaraţia Universală a Drepturilor Animalelor, adoptată de Adunarea Generală ONU în unanimitate şi cu aplauze.
Potrivit acestei Declaraţii, animalele de pe Planetă primeau aceleaşi drepturi ca şi oamenii. Presa democratică a lumii salutase momentul ca pe unul crucial în istoria omenirii, asemănător momentului în care în fruntea Americii ajunsese un președinte negru. Comentarii iscălite de mari înțelepți ai lumii moderne începeau prin a recapitula crunta asuprire la care se deda Omul, Stăpînul Planetei, față de bietele animale. Profitînd de inteligența sădită în el de Dumnezeu, Omul supusese animalele, tovarășele sale de Planetă, la cele mai cumplite persecuții: De la asasinarea în masă a bivolilor în America pînă la tragerea de coadă a pisicilor din Vintileasa.
Gelu Bulandră istorisi aceste lucruri după primul pahar de țuică, dat de Lenunța Chiper fără bon de casă, pentru a fenta plata TVA-ului, dintr-un bidon ținut într-o încăpere de lîngă bar. În aceste condiții, spusele sale fură crezute pînă la ultima virgulă. Povestitorul nu se opri însă la un pahar. Comandă un al doilea, un al treilea, pînă la al zecelea, cînd își reluă chestia cu Declarația, descriind atmosfera de la Adunarea Generală a ONU, convocată în ședință extraordinară. Reprezentanții națiunilor ascultaseră mai întîi discursul ținut de la tribună de un crocodil de Nil. Deși avea ditamai ochii bulbucați – preciză surîzînd Gelu Bulandră – șmecherul Dracului (crocodilul, adică), își pusese o pereche de ochelari și după cele zise de Corespondentul CNN, care aflase asta din surse, avea în față, pe pupitru luminat de un beculeț mîngîios, un text bătut cu caractere mari.
Ca și la Ceaușescu! exclamară în cor, nu fără mîndrie, cei care-l ascultau pe Gelu Bulandră, suficient de beți ca să se entuziasmeze la orice fleac.
Crocodilului îi urmă Președintele american. Pentru a fi mai convingător, acesta își adusese cu el cîinele, un buldog din Carolina de Sud, care ascultase discursul stăpînului pe cale de a-i deveni coleg, mijindu-și ochii a înțelegere ironică, în fotoliul adus de însuși secretarul general ONU.
Ședința ONU fusese transmisă în direct de televiziunile planetare.
Și-așa cum remarcară toți corespondenții în direct, ședința fusese urmărită de toate viețuitoarele Planetei:
Din junglă, de pe banchize, din apa mărilor și oceanelor, din aer și de sub pământ.
Fusese – turuiau reporterii și reporterițele – un moment unic în Istoria vieții pe Pămînt. Întîia oară după milioane de ani nu se mai înregistrase nici o halire. Balenele rămăseseră cu gura căscată. Nu după ce înghițiseră un stol de pești, ci după ce ascultaseră transmisia în direct. Șerpii – de la Boa pînă la vipere – nu mai făcuseră nici o victimă. Urmăriseră și ei Declarația transmisă în direct, întrebîndu-se dacă ei se încadrează în sfera conceptului de animal. Vulturii, în necontenită rotire pentru a dibui pe pămînt ceva de înhățat, se opriseră pentru a urmări transmisia. Desigur, pasăre fiind, Declarația nu-i viza. Cum era vorba însă de un soi de neamuri, deveniseră curioși să afle ce se va întîmpla cu animalele.
Nu trecu mult de la ceea ce anunțase Gelu Buleandră la Barul Vestul sălbatic din Vintileasa Vale că vorbele sale se și împliniră.
Drepturile Animalelor – se afișă cu larmă pe stîlpii de telegraf care însoțeau de bunăvoie Șoseaua Florești-Vidra, pe pereții benzinăriei și la Tabla de afișe a Primăriei, în marginea Pădurii și în Pădure.
Potrivit punctului unu – și cel mai important – al Declarației , între oameni și animale se proclama un armistițiu pe un an de zile, cu posibilitatea de prelungire automată dacă una dintre părți nu notifica pe cealaltă că dorește încetarea. În virtutea acestui armistițiu, omul n-avea voie să sacrifice nici un animal. La rîndu-i, nici unui animal nu-i era permis să atace omul. Pe toată perioada Armistițiului – stipula punctul 2 – între oameni și animale se impuneau relații de stimă reciprocă.
Trecînd pe lîngă un tigru, omul era obligat să-l salute și să-l întrebe ce mai face.
Tigrul urma să-i răspundă politicos: Bine!
În Vintileasa Declaraţia nu stîrni nici măcar o tresărire. Cu Legi, Ordonanțe, Hotărîri de Guvern, cei din sat erau obișnuiți. Excepție făcînd Hotărîrile de Consiliu, urmărite în aplicarea lor cu strășnicie de primar și membrii Consiliului, tot ce venea de sus ca indicație era tratat cu îngăduință, știut fiind că primarul, polițistul, popa, cel de la Fisc erau de-ai satului.
Erau conviși că noua măsură nu se va aplica în veci.
Și, într-un fel, aveau dreptate.
România adoptase printre primele Declarația Universală a Drepturilor Animalelor.
Pentru ca prevederile să devină realități ar fi trebuit să se modifice Constituția. Modificarea Legii Fundamentale presupunea însă atîtea proceduri complicate că nici un Guvern nu găsea tăria să se apuce de ea.
În absența unei modificări a Constituției transpuse ulterior în Legi, Declarația universală a Drepturilor animalelor rămîne o înșiruire de vorbe.
Vorbe frumos întocmite, frumos tipărite (cu roșu intens, arzător și caractere mari, ca să se vadă din fuga mașinii sau, mă rog, a căruței.)
Declarația stîrni controverse pătimașe între animale.
Cele domestice, aflate în curțile gospodarilor, nici nu luară în seamă Declarația, deși, potrivit ordinelor primite de la județ, funcționarii Primăriei o lipiseră și pe pereții grajdurilor sau, în cazul maidanezilor, pe gardurile ulițelor, unde se găseau mai mult de două animale. După atîta timp de slujbă la stăpînul care era gospodarul, nici boul, nici porcul, nici cîinele nu-și imaginau o Lume în care animalele din curte să fie egale cu El, Stăpînul, cel care le dădea de mîncare, le îngrijea, le zicea vorbe bune sau vorbe rele, după cum se purtau ele, dar și după cum avea el toane.
Animalele din pădure luară în serios Declarația, dar mai ales armistițiul.
Ierbivorele acceptară pe loc și entuziaste. Oricum, ele aveau din naștere un Armistițiu cu omul, știut fiind că nu-l atacau. Dimpotrivă, Omul le ataca, pentru a le folosi carnea sau blana. Carnivorele – lupii, mai ales – nici nu voiau să audă de Declarație. Ele trăiau din vitele răpite gospodarilor din Vintileasa. Admițînd că reușim să intrăm în grajd și să luăm vițelul, ce facem dacă ne prinde gospodarul? Lăsăm vițelul și ne țucăm cu el ca și cum ne-am fi făcut praf împreună la bodegă?
Ierbivorele erau mult mai multe decît carnivorele. Cînd se supuse la vot, în Adunarea Generală a Pădurii statului, adepții Declarației Universale a Drepturilor Animalelor își impuseseră voința.
Cel puțin așa povestea că se întîmplase Șerban Nedelcu din Vintileasa Deal, pădurar din tată-n fiu. Cînd se apuca de istoria asta, trecuse deja de a 10 sticlă de bere, la un alt bar din Vintileasa Vale, Miorița, al cărui titlu se explica prin fiul proprietarului, Nelu Neluțu, istoric amator. Cum lucra la o monografie a comunei, băiatul, lucrător la pompa de benzină din Vintileasa Vale, îl bătuse la cap pe taică-său să-i zică barului La Mioara, lăsînd să se înțeleagă că merg, ca bărbații, la o jună, cînd, de fapt, ei mergeau la o văduvă.
Șerban Nedelcu pretindea că se îmbăta doar după 11 sticle de bere și jumătate. Cei de la masa scoasă afară la șosea, acoperită cu o bucată de mușama, pe care Lelia, cumnata proprietarului, pusese, ca să n-o ia vîntul, un bolovan zdravăn, de fapt bolovanul a cărui greutate apăsa asupra scîndurii din butoiul cu murături, erau convinși că trecuse linia roșie a făcutului praf și de aceea se apuca să povestească amănunțit cum a întîlnit el, pe drumul care taie în două Pădurea Statului, un lup. El cobora, iar lupul urca. Se întîlniră într-un loc de îngustare a drumului surpat de ape. În stînga se întindea șanțul care devenise drumul, în dreapta noroiul, provocat de ploile din ultimul timp.
Dînd nas în nas cu lupul, acesta – povesti Șerban Nedelcu – tresări (mergea cotropit de gînduri, ce să-i faci, își are și el problemele sale, nu puține!) și dînd cu ochii de el se lumină la față, îi strigă, Să trăiești, frate! și-l luă în brațe pentru a-l săruta pe amîndoi obrajii.
– N-am avut încotro – zicea Șerban Nedelcu – în timp ce desfăcea capul sticlei de marginea mesei – m-am lăsat pupat, deși părul respectivului mă înțepa și, în plus, mirosea a țuică proastă.
Și pentru a explica întîmplarea Șerban Nedelcu le spuse celor de la masă despre Hotărîrea Adunării Generale a Pădurii Statului.
Dacă ar fi fost treji, mai mult ca sigur cei de la masă ar fi obiectat că Adunarea nu era statutară, deoarece ar fi trebuit să participe toate vietățile din Pădurea Statului. Așa ceva nu era posibil cîtă vreme nu se știa cîte vietăți sînt în Pădure.
Asta ar fi trebuit să spună.
Numai că toți cei de masă erau beți morți.
Și nu numai că nu făcură observația asta dar nici măcar nu înțelegeau ce le spune Șerban Nedelcu deja ascuns de ei dincolo de negura deasă a băuturii.