„Sunt nu numai ziarist, ci și prozator, eseist, istoric, reporter de călătorie.” (Ion Cristoiu)

Trecerea în revistă a jivinelor

Nu știu cum s-a făcut dar pe 1 decembrie 2023 m-am numărat printre cei pe care site-ul Primăria Sinaia îi definea drept numeroși turiști care au asistat la Parada organizată la Sinaia cu prilejul Zilei Naționale alături de sinaioți. (Așa le-a zis concetățenilor Primarul Sinaia concetățenilor săi în Mesajul din deschiderea Paradei). La Sinaia, primarul e un președinte de republică, deși nițel mai mic. Prin urmare, ca și Președintele de la București, la Parada la nivelul țării, primarul de la Sinaia a trecut în revistă Garda de Onoare constituită cu ocazia Zilei Naționale. Garda de Onoare de la București e alcătuită din persoane reprezentînd milităria la nivel național. Garda de Onoare de la Sinaia reprezintă milităria la nivel local. Prin urmare, cei care au încremenit mai mult sau mai puțin în poziția de Drepți au fost la Sinaia Vînătorii de Munte, pompierii și cei de la Smurd. Cînd difuzoarele au anunțat, grație unei voci feminine în curs de formare, trecerea prin fața tribunei a Vînătorilor de Munte, un copil, aflat cu bunicul pe trotuar, în apropierea mea, a întrebat cu o curiozitate de discipol din mers al lui Socrate:
– Bunicule, cine sunt Vînătorii de Munte.
– Vînătorii de Munte sunt cei care vînează pe munte – a venit răspunsul.

Răspuns care l-a încîntat atît de tare pe puradel încît a prins să sară într-un picior. Contrazicînd, fără să-și propună indicațiile din difuzoare ca în timpul paradei să fim demni, prin comportamentul nostru solemn, de calitatea de sinaioți.

Păstrînd proporțiile, după parada militară am purces și eu la o trecere în revistă:
A jivinelor (folosesc termenul în chip duios și nu denigrator, jivine părîndu-mi-se mai puternic decît infantilul animăluțe) din Sinaia pe care le vizităm, eu și Doina, ori de cîte ori poposim în Oraș.

De regulă facem zilnic o plimbare (mi se pare dezgustător de dulceag plimbărică) prin Sinaia. Coborînd de pe 1 Mai pe Bulevardul Central, o luăm spre Parc, dăm ocol (interior) Parcului și ne întoarcem pe trotuarul opus celui pe care ne-am dus.

Jivinele sunt cîinii și mîțele întîlnite pe acest traseu.
Jivinele noastre de la Sinaia se împart în două categorii:

  1. Cele cărora le știm locul și pe care le căutăm pentru a vedea ce mai fac, inclusiv pentru a verifica dacă n-au murit între timp.
  2. Cele întîlnite absolut întîmplător.

Din cea de a doua categorie fac parte:

  • Pisici descoperite în locuri neașteptate;
  • Cîini maidanezi alergînd pe trotuar cu limba scoasă, despre care nu știm de unde vin și unde se duc;
  • Cîini maidanezi care țin neapărat să traverseze șoseaua pe care aleargă, în sus și-n jos, automobile;
  • Pisici care cerșesc de mîncare fără a se putea spune că sunt neapărat moarte de foame.

Să începem cu cîinii și mîțele cărora le știm locul.
În spatele blocului nostru muncitoresc, nu departe de ghena de gunoi, își duce veacul o colonie de pisici. Una dintre ele e un motan negru.

Dăm de el stînd cu ochii pe jumătate închiși, ca și cum ar pica de somn, pe acoperișul unei cuști plantate acolo de vreun iubitor de animale. Înăuntru cuștii se vede ceva asemănător unui covor roșu.

Cînd întind mîna, pisoiul intră imediat în procedurile succesive folosite de o pisică alta decît Tzontzy și Motty la ivirea unui om:
Se ridică în două lăbuțe pentru a atinge palma cu căpșorul.
După care deschide boticul și lansează un mieunat.
Indiferent că i-ai dat sau nu de mîncare, cade la loc în patru piciorușe.
Și sfîrșește prin a dormita iar.

Pe strada paralelă cu Bulevardul 1 Mai al blocului nostru, sunt căsuțe ca de țară. Fiecare posedă o ogradă. Într-una din ogrăzi dăm de fiecare dată de un cîine care hămăie nervos, pentru că e ținut în lanț. Cîteva case mai încolo, un dulău roșcat doarme sau se face că doarme. Nu hămăie la ivirea noastră, deoarece e liber. De ce o fi hămăind celălalt? Își varsă năduful pe noi? Dau să-l strig. Doina mă oprește zicîndu-mi să nu-l tulbur din somn. Eu însă știu că nu doarme. Îl surprind urmărindu-mă atent cu un ochi. Pe strada care coboară spre Bulevardul București, se află de ani întregi un dulău uriaș alb și păros. Doina îi spune Duțulache. Uneori cînd venim la Sinaia îl vedem stînd în fund în ogradă și privind în depărtări doar de el știute.

Alteori îl căutăm zadarnic cu privirea. De fiecare dată, Doina îi explică dispariția prin plecarea la culcare. De parcă ar avea undeva un dormitor, unde se retrage pentru somnul de prînz. Acum îl descoperim plimbîndu-se încolo și încoace.

Pe Bulevard, cum mergi spre Centru, pe partea dreaptă e o vilă cu un etaj și un balcon generos. În balconul cu pricina vedem de regulă două pisici în poziția din cartea de Citire. Doina îmi spune să nu le strig. Se teme că vor da fuga la mine și de aici le va trece prin cap să traverseze strada. Acum, în toiul iernii, nu le vedem. Doina susține că ies doar cînd e soare.

De jivinele din a doua categorie dăm în apropiere de Complex. Mai întîi, de o pisică tărcată, cu zgardă roșie la gît, mai mult din cochetărie decît din a-și dezvălui apartenența la o stăpînă. Se ivește ținut în lesă de proprietar un dulău flocos. Pisica se arcuiește a pîndă. Dulăul trece pe lîngă ea, fără să-i dea vreo atenție. Că doar n-o să-și piardă timpul prețios al scoaterii la plimbare cu tot felul de ghemotoace vii? Cîțiva pași mai încolo descoperim o mîță neagră, slabă și bătrînă. Miaună dramatic a mîncare. Toți cei care trec se opresc s-o tragă în poză. Mîța, ca orice maidaneză, își face exercițiul obișnuit de pisiceală. Se ridică în două lăbuțe și se atinge cu căpșorul de mîna ta. Nimeni nu se gîndește că ea o dă pe pisiceală nu de dragul omului, ci de cel al halelii.

Venim dinspre Parc.
Trecînd de mîță, după ce-am mîngîiat-o, Doina își exprimă mîhnirea că n-are la ea ceva de mîncare.

– Păi, mergi să-i cumperi ceva de la Carrefour, îi zic eu, te aștept aici. Cît timp e dusă după mîncarea pisicii mă uit pe telefonul mobil după ultimele știri. Doina își face apariția din subsolul unde se află magazinul cu o cutiuță în mînă. Nu boabe, ci tocăniță. Ne întoarcem la locul unde am văzut pisica, îngrijorați c-ar fi putut să plece.

N-a plecat.
Doina desface cutia și îi oferă de mîncare. Nu e prea clar dacă pisica mai are dinți. Doina ia un băt de jos și-i umblă prin cutie. Crezînd că i-o luăm, mîța miorlăie tragic. Stăm acolo pînă cînd pisica termină cutia. O păzim ca nu cumva să vină o altă pisică. Numărul celor care se opresc și-o trag în poză crește.