La un moment dat, urmînd imboldului înscris în codul ei genetic, pisica mea didactică merge pînă la gard, în buruienile unde pisoii trîndăvesc. Dacă n-ar fi mîțe, aș spune că taie frunză la cîini. Mai are lapte doar în două țîțe. Cei trei se bat să apuce un loc fără respectarea minimelor reguli de confruntare între ființe vii. Curios lucru! Mama lor nu face nimic pentru a acorda tuturor drepturi egale la supt indiferent de constituția fizică și de gheare. N-au ajuns pînă la ea, Drepturile Omului.
După-amiază de vară în Găgești-Deal. Atmosferă de caniculă. Soarele arde constant, ca un bec programat să funcționeze prin senzori. Nu vine o boare. Nu se mișcă nici o frunză. Bătrînica, după cum îi spun eu pisicuței din vecini, găzduită de noi cît timp stăm la Găgești, doarme sub nuc. Doarme și cățeaua. În tăcerea ca de var disting un mîrîit. Sar de la masa din chioșc, și dau năvală în curte. Decorul lăsat de mine cînd am intrat în chioșc s-a schimbat. În curte s-a ivit un montan. Un motan tărcat.
Îmi place Țonțoi, (așa-i zice soția lui Tzontzy), pentru că e un motan afurisit. Nu se lasă mîngîiat cînd vrei tu. Dacă îi ating coada se întoarce brusc spre mine. Întreaga înfățișare amestecă nedumerirea cu revolta. E asemenea unei femei căreia, în plină stradă, venind din urmă, i-ai ridica fusta pe la spate. Înainte de a-ți arde una cu poșeta, respectiva ține să se asigure că e adevărat ceea ce i s-a întîmplat. În ultima vreme, seara pe Țonțoi îl apucă turbarea. Nu și-o manifestă asupra mea. Dacă mă ridic din fotoliu, se oprește o clipă, ca și cum ar socoti fulgerător ceva, după care țîșnește sub fotoliu. Turbarea se îndreaptă asupra soției.
Soția dă buzna în biroul în care aștept, bătînd inutil din picior, să se updateze wireless-ul. Dacă face asta înseamnă că e ceva foarte grav. Cutremur nu e. L-aș fi simțit și eu. Incendiu, nici atît. Ar fi venit miros de fum. Și totuși e ceva grav. Ceva foarte grav. Ce mai încolo și încoace! O nenorocire. Una pe care doar eu, o mai pot contracara. Doar eu pot contracara nenorocirea pe cale să se întîmple deoarece doar eu, din toată casa, am autoritate asupra lui Tzontzy.
L-am luat din nou pe Tzontzy la Sinaia. Cum a mai fost o dată și, presupunînd că s-a obșinuit, mă aștept să-i treacă repede, mult mai repede ca prima oară, stresul provocat de noutate. Uite că nu-i trece! De cum i s-a dat drumul din cușca de pînză, portabilă, a luat-o la fugă și s-a vîrît între perete și canapea. – Nu-i nimic – zice soția, o să iasă el. Ei uite că nu iese! Se poate înșela și o Shakespeare a sufletului pisicesc, cum e soția! Mă uit în despărțitura dintre canapea și perete. Tzontzy nici nu tresare. Continuă să-mi arate doar ochii mirați. Se miră așa de vreo oră, așa că nu prea cred că e vorba de expresia unei mirări.
De cum ajung acasă, tîrînd prin zăpadă cele două valize pe rotile, soția îmi face semn, cu degetul la buze, să vin pînă la ușa balconului. În balcon locuiește Pisicuța, botezată de soție Tituț, un nume edificator pentru talentul ei la găsirea de nume adecvate mîțelor și cîinilor prin a căror lume trecem. Trecem pur și simplu. Prezența lui Tituț într-un spațiu pe care el îl consideră al lui, deși nimeni nu i l-a încredințat, îi dă angoase lui Țonțoiu. Suit pe ieșindu-l care e marginea bufetului stă ore întregi uitîndu-se prin fereastră pe balcon și dînd din coadă agitat.
Seara, cînd mă întorc de la bibliotecă, zuruind pe asfalt rotilele celor două valize, burdușite cu cărți, de se interesează taximetriștii, văzîndu-mă, dacă merg cumva la gară, îmi găsesc soția în fotoliu, la televizor. Urmărește seară de seară un serial ajuns la incredibilul număr de șase sezoane, deși personajul principal e un criminal în serie ce-ar fi trebuit descoperit și arestat de autoritate, cum se întîmplă în toate producțiile cinematografice ale Hollywoodului proletcultist, cu toți criminalii.
Pe scaunele așezate de o parte și de alta a vagonului de metrou toată lumea citește revista 22, publicația intelectualilor de elită din România. Dacă ai sub braț revista, ținută astfel încît să se vadă că-i vorba de 22 și nu de Dincolo de chiloți, beneficiezi de privirile admirative ale unor intelectuale gen scînduri de călcat mergătoare. În mijlocul vagonului, spînzurat de inel stă proțăpit un ins din provincie, întîia oară în viața lui la întîlnirea cu metroul. Nu s-a așezat pe scaun, deși locuri sînt multe libere: Se teme să nu treacă de stația Romană fără să-și dea seama.
O camionetă rablagită cu un cauciuc peticit îşi vede de drum pe banda întîi a şoselei. De-a latul, un anunţ pictat cu litere roşii: Vînd pămînt pe Lună!!! Telefoane: Sînt date un număr de mobil şi unul de fix. * Gelu Bolobeică îşi are vila în Cartierul rezidenţial. Arborii de pe marginile străzilor și din părculeţe fac un zid tare, de neclintit împotriva zgomotelor barbare ale Marelui Oraş. Nu sînt blocuri, magazine, spaţii de joacă. Locatarii sînt, în general, oameni în vîrstă. Pentru că lipsesc copiii, cartierul pare mai degrabă o staţiune de viligiatură de lux decît o aglomerare de case în Bucureştii democraţiei tranzacționiste.
Mielu Cămărăşoiu a înscris la Tribunal Partidul celor care nu se prezintă la vot. Toţi cei care absentează de la scrutinul parlamentar trebuie consideraţi de îndată că au votat cu Partidul lui. Lucrurile s-au petrecut cam aşa: Conducerea a stabilit un anume candidat. La o săptămînă după, conducerea a fost dată jos. Noua conducere a desemnat un alt candidat. Fosta conducere a contestat la tribunal legalitatea noii conduceri. Procesul, care v-a dura vreo doi ani, n-a început.