Şcoala elementară din Clipiceşti s-a pomenit peste noapte cu un computer ultraperformant, unic în ţară şi, deci, rîvnit de Centrul de fizică a Pămîntului de la Măgurele, de SRI şi chiar de Administraţia prezidenţială.
Lucrurile s-au petrecut aşa.
Compania Sidelco din Suedia, una dintre cele mai cunoscute în lume în domeniul forării calotei polare, a trebuit să-şi înlocuiască în totalitate computerele vechi, cu altele noi, corespunzătoare progresului tehnico-ştiinţific.
Procurarea noilor computere n-a constituit o problemă pentru companie. Cu un profit de 50%, compania îşi putea permite să cumpere şi o sondă spaţială, d-apoi nişte computere. Problema, marea problemă, s-a ivit cînd s-a pus întrebarea:
Cu computerele vechi ce facem?!
Suedia e o ţară în care apărarea mediului înconjurător e o temă publică mai importantă decît apărarea de moarte nenaturală. S-a ajuns pînă acolo cu obsesie mediului înconjurător încît vacilor li s-a ataşat sub coadă un dispozitiv care le absoarbe pîrţurile, dat fiind că acestea poluează mediul înconjurător şi, prin asta, contribuie la efectul de seră, şi un cetăţean a fost condamnat. pentru că întîlnind un urs în pădure nu s-a lăsat sfîrşiat de acesta, preferînd să-l lovească şi, prin asta, încălcînd grav legea care interzice lovirea animalelor.
Un studiu elaborat de Institutul de asigurare a calităţii vieţii din Stockholm a arătat că aparatura electronică abandonată pe teritoriul Suediei afectează grav mediul înconjurător. Drept urmare, s-a votat în Parlament cu strigăte şi aplauze o lege care interzice abandonarea pe teritoriul naţional a oricărui aparat electronic:
De la maşinile de bărbierit pînă la dispozitivele de verificare a nivelului apei din baraje.
Se înţelege, astfel, problema, marea problemă a companiei în momentul cînd computerele vechi, în număr de cinci, trebuiau scoase din reţea pentru a fi înlocuite cu cele noi.
Soluţia şi, evident, salvarea a venit de la noul Departament al Companiei, cel de idei îndrăzneţe.
Acesta a propus ca aparatele să fie donate unor şcoli din cele mai sărace localităţi de pe glob. Alături de şcoli precum cea de la graniţa dintre Pakistan şi Afganistan sau cea din Ţara de Foc, şcoala din Clipiceşti s-a numărat printre beneficiare.
Şi astfel nu numai şcoala, primăria şi judeţul, dar şi Ministerul Învăţămîntului şi Guvernului s-au trezit peste noapte cu computerul ultraperformant din Suedia.
S-a decis în cele din urmă ca inaugurarea computerului, instalat într-o clădire nouă, construită cu bani guvernamentali lîngă clădirea veche, dărăpănată, a şcolii, să aibă loc în prezenţa primarului, a preşedintelui consiliului judeţean şi a unui vicepremier.
Pentru a face faţă problemelor tehnice complexe a fost adus de la Bucureşti unul dintre cei mai bun specialişti români în I.T., mult apreciat, printre altele, şi pentru că – se spunea – se ocupase de grădina lui Bill Gates.
Dimineaţa inaugurării prevestea o zi de sărbătoare pentru sat. Nu fuseseră nici timp, nici bani pentru ca drumul şerpuind, care străbătea satul, să fie asfaltat. Pentru că, totuşi, ceva trebuie făcut, o echipă de la Drumurile judeţene şi săteşti înlătură bolovanii din mijlocul şoselei, nivelă dîmburile cu buldozerul, astupă gropile de mărimea unor cratere şi rase buruienile de pe margine. Celor care şedeau pe ultima sută de metri înainte de a se ajunge la şcoală, li se puse în vedere să-şi repare gardurile. Clădirea veche a şcolii, alcătuite din două clase despărţite de o tindă, în care trona bustul lui Spiru Haret uitat acolo dinainte de declanşarea Războiului sfînt împotriva Rusiei bolşevice, beneficie de o spoială cu var în trei culori, ca să amintească de drapelul naţional.
Cele două cabine ale W.C.-ului din curte – una pentru fete şi una pentru băieţi – n-avură cum să fie transformate într-o alcătuire din ciment. Rămaseră tot din scînduri căptuşite cu ziare vechi să nu se vadă înăuntru de afară, printre crăpături, şi tot cu o gaură în podele, pe post de scoică din lumea civilizată. În vederea evenimentului sărbătoresc, scîndurile fură vopsite în roz, clanţele celor două cabine primiră un lustru energic, iar înăuntru, după mult timp, utilizatorii găsiră în dimineaţa zilei respective hîrtie igienică. E drept, nu sub formă de suluri, ca să nu se risipească prosteşte, ci sub formă de bucăţele mici tăiate dintr-un sul mare de însăşi directoarea adjunctă.
Pentru momentul dării în folosinţă a calculatorului, directoarea merse la Floreşti, ca să se coafeze la un atelier din centru, îşi scoase din garderobă rochia rămasă de la un alt moment asemănător, cel în care se zvonise în sat că va pica la şcoală, într-o vizită inopinată, însuşi Nicolae Ceauşescu, se pudră şi se rujă cît mai ostentativ.
Cînd veni clipa punerii în funcţiune a computerului, în sala încăpătoare, special amenajată pentru el, prevăzută cu un postament ca de sculptură ecvestră din Centru, se aflau reprezentantul premierului, prefectul judeţului, preşedintele Consiliului judeţean, primarul, poştaşul (care era, totodată şi managerul echipei de fotbal a satului) şi secretarul 1 al ambasadei Suediei la Bucureşti, însoţit de o tipă despre care nimeni din asistenţă nu putuse să răspundă dacă era sau nu lesbiană. În orice caz tipa îi traducea la ureche secretarului cele auzite în româneşte. Toţi cei din sală o urmăreau cu coada ochiului curioşi să afle dacă îi traducea exact ceea ce ziceau ei. De pe faţa oaspetelui străin nu-şi puteau da seama de asta. Suedezul, un ins blond, spălăcit, sfrijit după canoanele româneşti, îşi întipărise pe faţă un zîmbet diplomatic de cum păşise în curtea şcolii, niţel speriat de gînsacul care ridicase spre alai un cioc ameninţător, şi nu-l mai părăsise decît cînd se văzu suit în jeepul Consiliului judeţean.
Lîngă directoare se postase, mîndru nevoie mare, Mitică Matache, paznicul şcolii. Era nu numai mîndru, dar şi bine dispus: băiatul lui cel mic, aflat la muncă în Italia (vindea lavă falsă la poalele Vezuviului) îi adusese un picior de lemn nou-nouţ, despre care se spunea că nu transpiră nici în cele mai călduroase zile din toiul verii.
Veni şi clipa solemnă cînd specialistul de la Bucureşti urma să pună computerul în funcţiune.
Şcoala din Clipiceşti n-avea Internet. Şi din simplul motiv că întreaga comună n-avea curent electric. Cocoţată în creierii munţilor, de fapt, trîntită într-un soi de fund de oală, localitatea era prea departe de restul judeţului pentru a merita cheltuielile enorme cerute de instalarea stîlpilor şi tragerea firelor pe o lungime de 50 de kilometri. Primăria, Şcoala şi bufetul satului, instituţiile publice fanion, primeau curent de la dinamuri, pe bază de motorină.
Cel al şcolii fusese pus în funcţiune cu prilejul festivităţii, după ce ieri şi azi-noapte mecanicul satului împreună cu paznicul se chinuiseră o grămadă să-l repare.
Reuşiseră asta cu greu, după ce îi înlocuiseră cureaua de transmisie, uzată, cu ciorapul stîng al nevestei mecanicului. Era o improvizaţie, desigur, şi, din cauza asta, primarul, care ştia chestiunea, tresărea speriat ori de cîte ori păcănitul motorului lăsa impresia unei sleiri a puterilor.
Specialistul de la Bucureşti apăsă pe butonul desemnat de cuvîntul Power, pe ecran apărură şi se derulară secvenţele premergătoare instalării Windosului şi asistenţa îşi pregăti palmele pentru aplauzele cuvenite.
După mai multe prefaceri ecranul încremeni însă într-o secvenţă arătînd o cifră care descreştea de la 25 la 0. Se presupunea că, odată ajunsă cifra la zero, îi lua locul secvenţa cu Microsoft Office.
Ajunsă rapid la 0, cifra sări la 25, coborî la zero şi o luă de la capăt. O ţinu întruna vreo zece minute, pînă cînd suedezul de la ambasadă dădu semne de nervozitate, ceea ce era, dacă ne gîndim la flegmatismul nordic, o performanţă, preşedintele Consiliului judeţean îl chemă pe primar la el, iar specialistul de la Bucureşti prinse a se scărpina în cap, dovadă a unei mari descumpăniri interioare.
Printre elevii invitaţi să participe, ca reprezentaţi ai elevilor, se număra şi Gigel Bulucea, un puşti cu picioarele goale vinete, în nişte tenişi rupţi, daţi cu cretă, ca să pară mai noi decît erau, tuns stil cocoş de maică-sa, pentru a mai economisi nişte bani. Freza asta îi stîrnea pe toţi maturii întîlniţi în cale să-i ardă una, părinteşte, peste cap. Aşa se şi întîmplă cînd puştiul se rupse de la locul lui şi se îndreptă spre computer vădit nedumerit că nimeni dintre cei de acolo nu ştiau un lucru:
În astfel de situaţii, orice lucrător I.T. opreşte şi reporneşte calculatorul.
După cum citise el într-o broşură, luată de maică-sa la Floreşti după ce el o bătuse la cap să i-o cumpere, doi angajaţi de-ai lui Bill Gates se pomeniră, la un moment dat, că trenul cu care călătoreau se oprise în plin cîmp şi nu mai pleca, unul dintre ei zice celuilalt:
– Hai să coborîm şi să ne urcăm în tren apoi. Poate că o să se dreagă, aşa cum se întîmplă cu calculatorul.
Gigel Bulucea se apropie de calculator, apăsă butonul Power, şezu cîteva clipe, pînă cînd ecranul înflori de anunţul No signal, după care apăsă din nou. De astădată, aparatul nu mai trecu prin secvenţele cu cifra care descreşte pînă la zero, oferi celor din jur secvenţele procedurale tipice pentru a încremeni în imaginea binecunoscută a lui Microsoft office.
Specialistul de la Bucureşti luă locul lui Gigel Bulucea (care se întoarse în rîndurile invitaţilor, sărind într-un picior), şi ca şi cum nimic nu s-ar fi întîmplat purcese la aplicarea programului special.
N-apucă să procedeze la două-trei secvenţe, că uşa se dădu de perete şi înăuntru dădu buzna, cu sapa în mînă, Ghiţă Bulucea, tatăl puştiului.
Fără să-i pese că tăişul sapei lăsa pe podelele proaspăt spălate o dîră de pămînt, Ghiţă Bulucea îl înşfăcă pe Gigel de mînă şi-l trase afară, după ce în prealabil îi arse una peste cap, zicînd:
– Eu te-am trimis la sapă, nu la serbare!