Un indicator în genul celor plantate la intersecţiile marilor drumuri europene te îndeamnă să intri în gangul de lîngă Teatrul Ion Creangă. Dacă îl asculţi – lasă să se înţeleagă indicatorul – vei da de Atelierul de reparat ochelari, sifoane, brichete şi stilouri. E vorba de o încăpere strîmtă, prevăzută cu o tejghea, în dosul căreia trebăluieşte un meşter cu ochelari. Reparatul nu se face la voia întîmplării. Obiectele despre care vorbeşte textul firmei sunt repartizate după cum urmează:

Nunta fetei lui Culai Tărîţă, fostul potcovar al satului, ajuns între timp nababul zonei, va avea loc la un deceniu după ce Vintileasa trecuse cu brio de intrarea în Uniunea Europeană. Culai Tărîţă se supusese şi el normelor Uniunii Europene. Nu în ce-l priveşte pe el, ci în ce o priveşte pe fata sa, Panseluţa. Pînă nu demult, ţiganii îşi măritau fetele de pe la 12 ani, cu deplina respectare a tradiţiei. Altfel spus punîndu-l pe ginere s-o fure în toiul nopţii, fugărit de el, tata-socru, cu securea şi strigînd cît îl ţinea gura „Tîlharule, mi-ai furat bunul cel mai de preţ!”, primind-o înapoi a doua zi, după ce mirele,...

De cum ajung la intrarea în bloc dau buzna, de prin ascunzișurile în care au stat, cele cinci mîțe ale zonei. Imaginea mea e asociată pavlovian cu mîncarea. Pe jos, lîngă perete, zac grămăjoare de boabe. Altcineva, la fel de milos ca mine, a trecut pe aici și le-a dat de mîncare. Mîțele sînt, neîndoielnic, ghiftuite. Și cu toate acestea au ieșit din ascunzișurile care le asigură și umbra, atît de bună acum în plină caniculă, pentru a pune de un miting în fața ușii de la intrare. Cum au ajuns, se prind într-un lung șir de manevre cărora nu le găsesc nici o explicație rațională.

În iarba bătrînă a ogrăzii, crescută scurt, dar viguros, viţelul, cîinele şi pisoiul se bucură de o libertate neaşteptată. Cîinelui i s-a dat drumul în cinstea copiilor veniţi de la Bucureşti. Stă de regulă atît de strîns lipit de cuşcă, încît ai impresia că se va spînzura la un moment dat. Slobozit, nu mai ştie cum să-şi exprime recunoștința faţă de eliberatori. E ca un poet famelic mituit de un bogătaş. Se dă cu burta-n sus indecent, schelălăie leşinător, o rupe la fugă pe neaşteptate şi aleargă încolo şi-ncoace, fără un itinerariu precis, după care revine la picioarele eliberatorilor...

Camera Deputaţilor, la orele unei dimineţi de vară. E încă răcoare. Cu toate acestea, simţi cu întreaga fiinţă canicula care se va năpusti după-amiază peste Marele Oraş. Pînă atunci însă, sub puterea aerului proaspăt, înviorător, încerci vioiciunea eroului principal din melodia Macarale. Maşinile, numeroase, stau cuminte în Parcarea marcată a fi a Camerei Deputaţilor de un triunghi albastru pe fond galben. Undeva, în mijlocul Parcării, răsare dintre spinările maşinilor silueta unui bărbat. E un deputat al Majorităţii, care, profitînd de intervenţia Opoziţiei în plen, a ieşit din incintă pentru a-şi curăţa maşina pe dinăuntru.

Aproape nimeni din Vintileasa nu urmări intrarea revoluţionarilor în celebrul Studio 4 din după-amiaza lui 22 decembrie 1989. Cei din sat erau ocupaţi pînă peste cap cu alte treburi, mult mai importante. Unii tăiau porcul. Alţii furau lemne. Cei mai mulţi se îmbătaseră încă de dimineaţă. Era vremea răvăcitului. Că voiai sau nu, tot trăgînd vin dintr-un butoi într-altul, era imposibil să nu te faci criţă. Dar chiar treji fiind, vintiliştenii tot n-ar fi ştiut că Ceauşescu fusese răsturnat. De cîţiva ani, nici un televizor din sat nu mai era pus pe Bucureşti. Toată lumea urmărea Moscova.

Încăperea Oficiului Poştal, nimerit între o Gogoşerie şi un butic de lenjerie intimă, îţi dă din start senzaţia de sufocare. E o căldură stătută, grea, de ou clocit, de neclintit chiar şi de curentul care aleargă prin local din cauza uşii larg deschise. Faţă de căldură, cei de la coada gigantică (din patru, funcţionează un singur ghişeu, şi acela servit de o femeie între două vîrste, cu soţ beţiv şi copii drogaţi) se apară cum pot. Cuconiţele îşi fac vînt cu evantaiul, străduindu-se să fie cît mai bine educate. Junele îşi scot din poşete sprayurile antisudoare şi se insprayază la subţiorile goale şi păroase.

Peste cîţiva ani, după înfiinţarea GAC-ului „Drum nou”, comuna Vintileasa, Ghiţă Tovarcea avea să fie autorul unei isprăvi de care se va duce vestea cîteva sate în jur, dacă nu chiar și mai departe. Era în ziua de Paşti, care coincidea în acel an cu 1 Mai. Cei plecaţi din sat, muncitori, studenţi, elevi, profesori, veniseră acasă pentru cele trei sărbători legale, 30 aprilie, 1 mai şi 2 mai. Cu o zi înainte, pe autobuzele RATA fusese omor la cursa de patru după-amiaza. Unii călătoriseră pe acoperişul autobuzului. Erau trei inşi din Vidra: un inginer bucureştean, un profesor de sport şi un cercetător ştiinţific.

Peste cîţiva ani Ştefan Cîmpureanu avea să plece din Vintileasa la Floreşti, unde se va angaja ca muncitor necalificat pe şantierul Fabricii de nituri. Făcu, apoi, un curs de calificare, chinuindu-se vreo şase luni, sîmbătă de sîmbătă, să stea în băncile strîmte şi vechi, ale Şcolii generale nr. 3, Floreşti, unde se ţineau orele. Băncile erau vechi, slăbite din cuie de neastîmpărul atîtor generaţii de elevi, şi scîrţîiau la cea mai mică mişcare. De aceea, primele ore nici nu se putuseră ţine ca lumea.

Viţelul îl cumpără Tache Scocîlcă tocmai de la Bucureşti. Sigur, putea să cumpere unul de mai de aproape, de la Floreşti, de exemplu, unde miercurea era zi de tîrg, dar el luă hotărîrea asta (de a cumpăra viţelul de la 400 km de Vintileasa) dintr-o ambiţie. Cu banii pregătiţi, fusese la tîrg de cîteva ori şi, de fiecare dată, îl revoltaseră preţurile pe care le cereau bandiţii de acolo. Încercase el să facă gălăgie, trecînd de la un vînzător la altul şi indignîndu-se cu glas tare, dar aceia, după ce-l ascultau, văzînd că nu-i arde de cumpărat, îi spuneau liniştiţi, dar fermi, să-şi vadă de drum.