Șoseaua care leagă Oraşul de Drumul European îţi strecoară, chiar de la început, o inexplicabilă tristeţe. E atît de stricată încît, o clipă, îţi spui că a rămas aşa de la bombardamentele americane din aprilie 1944. Pe la jumătate însă te mai înseninezi. Un panou înfăţişînd (stilizat, fireşte) o fată cinstită îți dă o veste bună: Nu mai este mult. Şi într-adevăr, nu departe de acolo, răsare şi creşte, venind spre tine, aceeaşi fată, de astă dată zîmbind cu gura pînă la urechi: Ai scăpat. Drum bun!
Nelu Carabanea nu şi-ar fi revenit, poate, niciodată din lovitura primită prin legea care obliga firmele de profeţii să aibă un procent de 50% îndepliniri, dacă, la un moment dat, Bacalaureatul nu s-ar fi transformat într-un veritabil măcel naţional. Tot mai multe odrasle de proaspăt îmbogăţiţi ţineau morţiş să obţină diploma. Babacii le-ar fi dat bani de Mercedes sau de sejururi în Caraibe fără a avea Bacalaureatul. Le-ar fi dat şi dacă ar fi fost analfabeţi. Nu de alta, dar nici babacii nu şedeau prea bine cu şcoala, astfel că le-ar fi fost greu să-şi dea seama că odraslele abia dacă o rupeau cu tabla înmulţirii.
Noi, membrii echipei TV, ajungem la cel de-al treilea popas al transmisiei în direct, Rahova, după carul de reportaj. Nu ne descurcăm cu adresa pe străzile murdare, cu asfaltul ciuruit de gropi şi şănţuleţe, mărginit de blocuri fără balcoanele tradiționale, ca nişte borcane fără murături,. De sub puzderia de rufe atîrnate la uscat, de poliţe spînzurate de ferestre pe care stau borcanele de cîrnaţi şi murături, practic faţadele nu se mai văd.
În doar cîţiva ani, Fîrtăuţii dintre Dealuri cunoscu o înflorire spectaculoasă. Toate drumurile, inclusiv cel mai ferit, folosit pentru furtul de lemne cu căruţa, erau acum asfaltate, orînduite de indicatoare nou-nouţe. e-a lungul şoselei judeţene care tăia satul în două părți – trei sferturi şi un sfert – ca pe un pepene în mîinile unui pofticios, se înşirau acum hoteluri, restaurante cu şi fără terasă, baruri şi de zi şi de noapte, birouri de schimb valutar, buticuri de lux şi filiale ale principalelor bănci străine din România. Localitatea Fîrtăuţii dintre Dealuri se dezvoltase la asemenea proporţii sub puterea avîntului luat de turism.
Poliţia din Giurgiu a descoperit un lanţ de ateliere ilegale care produceau păpuşi din plastic pentru bandele de cerşetori din Italia. Ai noştri pătrunseseră pe piaţa din Peninsulă cu o agresivitate ieşită din comun, scoţîndu-i din joc pe albanezi. Cerşetorii acestora interpretau prost omul sărman ajuns pe drumuri. O făceau într-un fel agresiv, de parcă trecătorul ar fi fost vinovat că el se îndreaptă cu metroul către un restaurant în timp ce amărîtul ăsta trebuie să stea şi să cerşească.
Unul şi-a urcat găinile în nuc, după ce, în prealabil, le-a drogat cu diazepan, ca să nu cîrîie. Un altul le-a grămădit în cuşca cîinelui. Cînd or să apară controlorii la poartă, cîinele sare din cuşcă şi prinde să hămăie, sufocîndu-se de furie că nu i se dă voie să-i rupă în bucăţi. Chiar dacă le-ar trece prin cap controlorilor că păsările ar putea fi în fundul cuştii, cine să cuteze a se vîrî înăuntru? Echipelor de control le dau o mînă de ajutor puşti obraznici, desculţi şi ciufuliţi, care-i pîrăsc pe gospodari în privinţa ascunzişurilor. Fac asta pe gratis. De-al dracului!
Nu era după-amiază lăsată de Dumnezeu în care să nu vezi pe cîte unul tîrînd după el, pe şosea, un cărucior cu roţi de cauciuc (marea majoritate a bărbaţilor din Vintileasa lucrau la Combinatul de Utilaj Greu din Floreşti şi toate familiile satului aveau acum cărucioare lucrate pe furiş în timpul programului, din bare sustrase din secţie), în care se afla, prins cu sfoară, televizorul. Respectivul se oprea în Centru, unde o firmă şugubeaţă semnala că acolo funcţionează un Atelier de reparat televizoare. Ca o dovadă zdrobitoare a faptului că acolo se reparau televizoare şi nu — să zicem — amfore elene...
Părculeţ în toiul zilei. Pe un bolovan de lîngă coşul de gunoi o fată învaţă la Geografie. Citeşte de zor, dînd mărunt din buze, volumul doi din Emisferele Pămîntului. Doi lucrători de la Salubritate mută cu aplicaţie piesele pe tabla de şah aşezată pe un tomberon întors cu faţa în jos. Unul dintre ei ţine la subsuoară un căţel care nu are conştiinţă de sine. Pe banca din spatele bustului doarme un ins căruia i s-au furat bocancii. De jos, din pietriş, îl fixează curios un gînsac. A dat de el acolo absolut întîmplător şi se întreabă dacă să-l trezească sau nu pentru a-i comunica vestea proastă. Cele două W.C.-uri mobile respiră cu uşile larg deschise.
Gigi Toloacă îşi amenajase o grădină de legume dincoace de Vîrvănoaia, pe locul unei cărămidării scoase din circuit. Fusese ambiţia lui să desăvîrşească o grădină model. Nu se uitase la bani. Rîndurile de ardei graşi, roşii, ceapă, castraveţi, primeau apă printr-un sistem asemănător celui folosit de evrei în ţara lor secetoasă. Dintr-o uriaşă bilă argintie, cocoţată pe un podium de beton, apa se prăbuşea pe o ţeavă care se ramifica ulterior în mai multe ţevi înguste corespunzătoare fiecărui soi de legume. Un computer sofisticat de la baza schelei de beton repartiza fiecărei porţiuni de grădină cantitatea de apă prevăzută prin manualele de specialitate.
Restaurantul e de găsit într-un cartier liniştit al Bucureştilor. Una dintre acele oaze de verdeaţă şi mică-burghezie dintr-un oraş de blocuri şi de proletari. Grădiniţe cu viţă de vie, zarzavat şi pomi fructiferi servesc drept prefeţe la căsuţele cu un singur cat sau doar cu parter, din cărămidă roşie şi cu burlane pentru ca apa să se dea de-a dura în jos, fără să-şi spargă capul. Ca multe localuri din Bucureşti, proprietarul restaurantului n-a făcut altceva decât să-şi amenajeze casa pentru a o transforma în loc propice mâncatului şi băutului.