Continuă experimentul iniţiat de soţie şi denumit de ea – Şi pisoiul are drept la liberul arbitru. Acesta constă în crearea tuturor posibilităților ca pisoiul să plece de la noi cînd vrea el. Doamne ferește! Noi nu-l ținem cu forța, că doar nu sîntem regimul Ceaușescu! Pînă acum pisoiul, care n-a făcut încă un an , a stat doar în casă.
De cîte ori ajung la Găgești Deal, a doua zi, pe la prînz își face apariția motanul. Cînd ies din casă sau din chioșc, după ce trec de cățelul care una știe – să se arunce cu labele sale proaste pe mine – dau de motan în mijlocul ogrăzii. Cînd mă vede, își ridică buza de sus în ceea ce el crede a fi mieunat. După care mă însoțește pînă intru în casă, ca și cum ar vrea să spună Merg și eu cu tine o parte din drum, că tot n-am ce face! După ce dă gata farfuria cu mîncare, o șterge. Revine a doua zi cu același protocol de manifestare.
Ferestrele sufrageriei mele de la etajul întîi al miniblocului dau într-o curte desprinsă parcă din telenovelele de mahala tip Mihail Drumeș. În plin centru al Marelui Oraș, peste drum de mîndra clădire a companiei de publicitate, în jurul curții respective, blocate spre stradă de o casă interbelică, prelungită cu o poartă, după care vine blocul meu, stau în cerc alcătuiri între bordeie din 1907 și improvizații din lumea celor fără de adăpost. Chiar sub geamurile mele se înalță acoperișul de tablă al unui șopron. În marginea șopronului, la o adîncime de un metru și ceva, se află un teren asfaltat, ținînd de blocul meu.
În tăcerea după-amiezii de duminică, Tincuța, cățeaua (ar trebui să scriu partenera cîinelui, ca să fiu corect politic) din curtea casei, izbucnește într-un lătrat furios. Unul dintre acele lătraturi care te fac să dai buzna afară, speriat că proprietatea ta a fost călcată în chip samavolnic. Dai buzna afară. Nimic de pe suprafața proprietății tale nu dezvăluie încălcarea proprietății, nici măcar de un șoarece isteț. Nu s-a întîmplat nimic pe Lumea asta care să-i motiveze izbucnirea. Afară doar de faptul că-n SUA Mc Cain a trecut în fața lui Obama în sondaje, pentru prima oară în campania electorală.
Un dulău alb, pe bot cu o pată neagră, a scos capul prin gaura din gardul de fier și latră cît poate de tare. Din cînd în cînd se oprește. Ca să mîrîie fioros. De pe trotuarul celălalt o rupe la fugă de-a latul străzii, printr-un loc evident nemarcat, un tînăr într-o cămașă cu mîneci scurte, pricopsit, spre amărăciunea lui, cu un început de chelie. Dulăul se potolește într-un scheunat fericit. Alergătorul e stăpînul cîinelui și lucrează ca paznic al Institutului al cărui gard de fier se ridică opac pe Marele Bulevard.
Mare, uriaș tărăboi în casă! Cică puteam să-i rup coada lui Țonțoi! Lucrurile au stat așa: S-a întors pe balcon Motilă. Rupt de oboseală (a hălăduit prin împrejurimi o zi întreagă), s-a suit în coșuleț și-a tras lăbuța peste ochi și s-a culcat. Țonțoi a devenit brusc interesat. S-a ivit din adîncurile apartamentului și s-a oprit în fața ușii de la balcon. Stă în fund și dă din coadă. Datul din coadă – m-a învățat soția – e semnul unei preocupări deosebite. Ceva asemănător scărpinatului la ceafă în cazul lui Homo sapiens.
Îmi place Țonțoi, (așa-i zice soția lui Tzontzy), pentru că e un motan afurisit. Nu se lasă mîngîiat cînd vrei tu. Dacă îi ating coada se întoarce brusc spre mine. Întreaga înfățișare amestecă nedumerirea cu revolta. E asemenea unei femei căreia, în plină stradă, venind din urmă, i-ai ridica fusta pe la spate. Înainte de a-ți arde una cu poșeta, respectiva ține să se asigure că e adevărat ceea ce i s-a întîmplat. În ultima vreme, seara pe Țonțoi îl apucă turbarea. Nu și-o manifestă asupra mea. Dacă mă ridic din fotoliu, se oprește o clipă, ca și cum ar socoti fulgerător ceva, după care țîșnește sub fotoliu. Turbarea se îndreaptă asupra soției.
Pe scaunele așezate de o parte și de alta a vagonului de metrou toată lumea citește revista 22, publicația intelectualilor de elită din România. Dacă ai sub braț revista, ținută astfel încît să se vadă că-i vorba de 22 și nu de Dincolo de chiloți, beneficiezi de privirile admirative ale unor intelectuale gen scînduri de călcat mergătoare. În mijlocul vagonului, spînzurat de inel stă proțăpit un ins din provincie, întîia oară în viața lui la întîlnirea cu metroul. Nu s-a așezat pe scaun, deși locuri sînt multe libere: Se teme să nu treacă de stația Romană fără să-și dea seama.
O camionetă rablagită cu un cauciuc peticit îşi vede de drum pe banda întîi a şoselei. De-a latul, un anunţ pictat cu litere roşii: Vînd pămînt pe Lună!!! Telefoane: Sînt date un număr de mobil şi unul de fix. * Gelu Bolobeică îşi are vila în Cartierul rezidenţial. Arborii de pe marginile străzilor și din părculeţe fac un zid tare, de neclintit împotriva zgomotelor barbare ale Marelui Oraş. Nu sînt blocuri, magazine, spaţii de joacă. Locatarii sînt, în general, oameni în vîrstă. Pentru că lipsesc copiii, cartierul pare mai degrabă o staţiune de viligiatură de lux decît o aglomerare de case în Bucureştii democraţiei tranzacționiste.
Mielu Cămărăşoiu a înscris la Tribunal Partidul celor care nu se prezintă la vot. Toţi cei care absentează de la scrutinul parlamentar trebuie consideraţi de îndată că au votat cu Partidul lui. Lucrurile s-au petrecut cam aşa: Conducerea a stabilit un anume candidat. La o săptămînă după, conducerea a fost dată jos. Noua conducere a desemnat un alt candidat. Fosta conducere a contestat la tribunal legalitatea noii conduceri. Procesul, care v-a dura vreo doi ani, n-a început.