Unirea, fostul hotel al Partidului, s-a privatizat.
Evenimentul s-a petrecut în urmă cu un deceniu.
Cel care l-a luat – un ţigan căldărar din marginea oraşului – n-a avut ce face cu el.
A servit drept interfaţă pentru un lider politic local. Între timp, liderul şi-a prăpădit banii cu o jună din localitate, lucrătoare la Cooperativa Deservirea, care l-a divorţat, i-a trîntit un copil şi l-a lăsat, luînd cu ea o sumă uriaşă drept pensie alimentară.
Liderul urma să-i ofere ţiganului bani pentru modernizarea hotelului. La cinci ani de la darea lui în folosinţă, hotelul urma să-i revină adevăratului proprietar printr-o donaţie dubioasă. Cum n-a mai avut nici un chior, ţiganul a lăsat hotelul să se părăginească. L-a vîndut, în cele din urmă, unui investitor din Munți, îmbogăţit dintr-o afacere cu oi prezentate drept Mioriţe din faimoasa poezie populară.
Acum, hotelul arată splendid.
La o lună de la reintroducerea în circuit, s-a ivit o problemă.
Cei mai mulţi clienţi proveneau din rîndurile proprietarilor de turme din Munţi. Cînd ieşeau dintre oi, aceştia trăgeau la hotelul Unirea, o clădire pe care o ştiau de pe vremuri.
Numai că aerul condiţionat şi duşurile se dovedeau pentru ei maşinării extrem de complicate. După ce se instala, clientul dispărea în oraş, pentru a se întoarce abia noaptea tîrziu. Intrînd în cameră, îşi dădea seama că aerul condiţionat, în plin zel, aşezase pe lucrurile din încăpere o brumă de iarnă geroasă. Încerca să-l regleze. Nu reuşea. Cobora la recepţie. Cel de aici nu-şi putea părăsi postul, astfel că se mulţumea să-i explice solicitantului, apelînd în acest scop şi la pixul din dotare, cum se reglează dispozitivul. Fireşte că respectivul nu înţelegea nimic. La fel se petreceau lucrurile şi cu duşul. Noul proprietar instalase un dispozitiv complicat, adus din Germania. Clientul se dezbrăca gol-puşcă, intra în cilindrul de sticlă, îl închidea şi dădea să deschidă duşul. Nimerea cu greu butonul de apă. De sus ţîşnea un şuvoi rece ca gheaţa. Moşmondea vreun sfert de oră pînă nimerea un alt buton. De sus ţîşnea un torent de apă fierbinte. Spre deosebire de aerul condiţionat, duşul excludea posibilitatea de a coborî imediat la recepţie. Pentru asta trebuia să te îmbraci. Şi după ce te îmbrăcai, îţi dădeai seama că nu mai are nici un rost să mai mergi la recepţie.
Drept măsură importantă, în fiecare cameră au fost atîrnate pe pereţi planşe de doi metri pătraţi, în culori, conţinînd scheme explicite despre cum să foloseşti aerul condiţionat şi duşul.
Planşele foloseau în exclusivitate doar desene.
Cînd aşezaseră planşe şi cu text, mulţi se plînseseră că nu pot citi, deoarece literele erau prea mici.
În realitate, analfabeţi fiind, nu ştiau să citească.