Vasile Cojocaru, din Vintileasa Deal, e fratele lui Dumitru Cojocaru, cel care peste cîţiva ani avea să ajungă vestit în toată ţara pentru îndîrjirea cu care avea să susţină, prin zeci, sute de memorii, că România e traversată de la graniţa de Vest la cea de Est de un fluviu subteran de apă fierbinte care intră în țară pe la Sighetul Marmaţiei şi iese pe la Mangalia, vărsîndu-se în Marea Neagră, la o adîncime de 2000 de metri. Dumitru Cojocaru, profesor pensionar, şedea undeva, la marginea Floreştilor, pe una din zecile de străduţe nepavate, cu cişmeaua la colţ, stângaci delimitate de garduri peste care urcau şi coborau, nestăpîniţi, trandafirii. Ocupa una dintre numeroasele căsuţe ale Floreştilor; căsuţă de ţăran ajuns la oraş. O potecă de asfalt ducea de la poartă către veranda vegheată de un bec surghiunit într-un glob de sticlă. Pe stîlpul porţii, lîngă cutia poştală din lemn vopsit în verde, o plăcuţă bătută în ţinte avertiza:
Sunaţi de trei ori. Cîine rău!
Dar chiar dacă nu sunai de trei ori, ci deschideai poarta uşoară, scîrţîind prelung, şi înaintai, ca printr-o galerie, pe sub viţa de vie arcuită, tot nu ţi se putea întîmpla nimic deosebit, pentru că, de fapt, nu te întîmpina nici un cîine, d’apoi, cum scria pe poartă, unul rău. În cutie poştaşul depunea scrisorile pe care Dumitru Cojocaru le primea de la forurile competente în urma memoriilor sale privind existenţa fluviului subteran de apă fierbinte.
Într-un timp însă, cîteva săptămîni în şir, cutia poştală rămase goală. Îngrijorat, Dumitru Cojocaru aţinu într-o zi calea poştaşului, crezînd că e vorba de o greşeală, dar acesta, un ins gălbejit, cu un basc albastru decolorat şi galoşi nou-nouţi pe piciorul gol, se jură că nu avea nici o scrisoare pentru el. Spre a-l convinge, îi arată maldărul de scrisori ce urmau a fi distribuite, dar Dumitru Cojocaru nu-l crezu şi, într-o audienţă personală la Directorul Poştei din Floreşti, se plînse că nu-i mai veneau scrisori. Era o cerere ieşită din comun – avea să povestească, mai tîrziu directorul – nu poţi să tragi la răspundere Poşta, pentru că nu-ţi scrie nimeni. Astfel că, timp de o oră aproape, încercă să-i explice lui Dumitru Cojocaru un principiu fundamental al Poştei de azi, glorioasă urmaşă a Poştei Române înfiinţate de Carol I:
Nu răspunde de acele scrisori care n-au ajuns la destinatar, pentru că ele n-au fost încă scrise de expeditor!
Ne pare foarte rău – făcu directorul poştei, un tînăr ambiţios, de puţin timp promovat şi, deci, încă de o amabilitate extremă cu clienţii – ne pare foarte rău, dar competenţa noastră nu se poate întinde dincolo de minutul sau secunda sau fracţiunea de secundă în care expeditorul introduce plicul în cutia poştală.
Poate că Dumitru Cojocaru ar fi mers mai departe cu plîngerea, convorbirea nereuşind să-l convingă de ce nu mai primise de cîteva săptămîni nici o scrisoare, dacă, între timp, şirul răspunsurilor de la forurile competente nu s-ar fi reluat, cu timiditate la început, apoi cu tot mai multă forţă, sfîrşind prin a fi ceea ce fusese mai înainte:
Un şuvoi neîntrerupt de răspunsuri oficiale, parafate şi timbrate, corespunzînd şuvoiului său neîntrerupt de memorii bătute la maşină şi timbrate.
Conform Memoriului, semnat de Dumitru Cojocaru şi trimis pe rînd, de cîţiva ani în şir, la tot ce se putea numi în ţară for competent, începînd cu revista „Natura“ şi terminînd cu Preşedinţia Republicii, România era traversată de la un capăt la altul de un fluviu de apă fierbinte la o adîncime de două mii de metri. În cele douăzeci şi cinci de pagini ale Memoriului, descrierea fluviului subteran era argumentată cu calcule matematice complicate. Asta deoarece Dumitru Cojocaru susţinea că ajunsese la această ipoteză pe calea Matematicilor superioare, singurele în stare să dovedească existenţa a ceva fără ca acel ceva să fie atins cu mîna. Respectivul fluviu subteran de apă fierbinte se vărsa în Marea Neagră într-un punct din imensitatea apei, încă neindentificat de vapoare. Un punct în care – continua Memoriul – din apa mării, pe o suprafaţă de cîţiva kilometri pătraţi, se ridicau păduri întregi de lămîi şi portocali. Uriaşe cantităţi de citrice putrezeau astfel an de an, pentru că nimeni nu catadicsea să le culeagă şi să le valorifice pe piaţa internă şi, de ce nu? şi pe cea externă, unde s-ar fi bucurat de mare căutare, întrucît fructele erau neobişnuit de mari şi de gustoase.
Evident, Memoriul sugera şi unele posibilităţi de exploatare a producţiei de citrice, dar numai atît, sugera doar, scopul lui principal fiind altul:
De a atrage atenţia asupra unei imense bogăţii naturale ce se risipea zilnic din cauza delăsării noastre balcanice, un imens rezervor de energie de care se interesau şi unele firme americane şi japoneze, care, în acest moment, căutau o modalitate de a ni-l lua, dat fiind că descoperirea fusese brevetată şi înregistrată la Oficiul Internaţional de Invenţii.
Timp de cîţiva ani Memoriului nu i se dădu nici o atenţie. O lege drastică obligă însă, la un moment dat, instituţiile să răspundă în termen de 15 zile tuturor sugestiilor şi reclamaţiilor primite de la cetăţeni. În consecinţă, Dumitru Cojocaru începu să primească zilnic răspunsuri uluitor de asemănătoare prin politeţea cu care i se sugera că e tîmpit.
Nu era el însă omul care să dezarmeze uşor. Astfel că, schimbîndu-şi tactica, trecu de îndată la cea de-a doua etapă a cruciadei sale:
Începu să reclame unor foruri şi mai competente modul birocratic, dispreţuitor, în care forurile competente tratau solicitările cetăţenilor. Urmă deci o aiureală de adrese, plîngeri, întrebări şi răspunsuri între forurile competente din ţară, toate avîndu-l în centru pe Dumitru Cojocaru, care, în cele din urmă, disperat, făcu un memoriu la Uniunea Europeană, cuprinzînd, pe lîngă Memoriul cu fluviul subteran şi un Memoriu în care se acuza activitatea birocratică a tuturor forurilor competente din România. Erau acuzate astfel cotidianele centrale, Academia, Ministerul Economiei, Grădina Botanică din Bucureşti, Termocentrala de la Rovinari, Apa Nova, termometrele, într-un cuvânt, tot ce avea o legătură cît de mică cu apă fierbinte. Drept urmare, se alcătui o Comisie naţională de experţi care, luînd în serios Memoriul, se apucă de investigaţiile de rigoare. Se forară mai multe puţuri de 2000 de metri în diferite locuri presupuse a corespunde albiei fluviului subteran, se consultară de către istorici nenumărate documente de arhivă, memorii ale unor cronicari anonimi, se cercetară de către naturalişti flora şi fauna de la suprafaţa corespunzătoare, conform Memoriului, fluviului subteran.
Rezultatul îl constitui un studiu de 1000 de pagini, prezentat Guvernului, în care fiecare subcomisie a Comisiei, la sfîrşitul a zeci de pagini pline de terminologie ştiinţifică, scria următoarele:
Aşa cum am demonstrat mai sus, cercetările noastre infirmă ipoteza domnului Dumitru Cojocaru, din Floreşti, strada Crizantemelor nr. 24, conform căreia România ar fi traversată de la Vest către Est de un fluviu subteran de apă fierbinte.
O adresă cu acest text îi fu expediată şi lui Dumitru Cojocaru.
Şi ca să numai fie discuţii, i se ataşă un vagon de documente.
Hotărît să le conteste pagină cu pagină, Dumitru Cojocaru le studie cu creionul în mînă, făcîndu-şi însemnările de rigoare, pînă făcu un infarct.