Negrulici, astfel alintat de persoanele de sex feminin din instituție, deși e ditamai dulăul, a sărit din greșeală în bazinul gol al fîntînii arteziene. În Parcul vast, cu aspect de pădure lirică din filmele rusești, a fost construită o fîntînă arteziană sugerînd drapelul național și chiar trimițînd la el cînd mecanismul funcționează, deoarece apa țîșnește în sus în trei culori. Fîntîna în activitate e mai mult decît costisitoare. Astfel că i se dă drumul doar în anumite momente, stabilite de Consiliul de administrație: Ziua Națională, Ziua Instituției și, evident, cînd vine Președintele. Pînă atunci bazinul fîntînii e gol și, cum are ceva adîncime, periculos pentru ființele necuvîntătoare, mai ales dacă acestea sînt, precum Negrulici, greoi.
Soneria, sub formă de clișeu de bing-bang, umple casa. Au venit cei de la UPC, trimiși pentru a-mi schimba cablul coaxial (reproduc și eu, ca rața, zisele lor telefonice) cu fibră optică. Pisoiul stă pe scaunul din jurul mesei din hol în poziția tipică de Privit la mine ca și cum ar fi curios. Pînă nu demult l-am văzut lungit pe masă, în poziția: Ăsta e locul meu, și fac cu el ce vreau (ca să iasă rima ar fi trebuit să scriu Locul Meau. Brusc, face un salt și se vîră sub dulapul cu cărți din hol într-o disperare de a se ascunde care mă uluiește.
Pe un coş de gunoi verde jigărit, culoarea denunţată şi de uniformă, a celor de la Rebu, cineva a lipit pe lat o coală A4. Sub poza unei pisici făcute cu telefonul mobil scrie, tras la şapirograf: „Pierdut pisică nebunatică. Răspunde la numele «Miţi» şi ne este tare dor de ea. Oferim recompensă”. Reproducerea nu lasă impresia unei persoane nebunatice. De ce i-or fi zis aşa autorii apelului?
Bulevardul Republicii din Sinaia, pe la prînz. Cele două pisici de la casa cu coloane, cum urci spre intersecție, au ieșit la soare în pridvor. Una se spală cu sîrguință, concentrată, de parcă ar face duș. Cealaltă se uită la stradă ca și cum ar ține neapărat să piardă vremea. Cîteva case mai încolo se întinde o curte în pantă locuită de găini. De fiecare dată cînd trec pe acolo mă opresc pentru a mă întreba de ce dau ele cu ciocul în pămînt de dimineață pînă seara, ca și cum ar căuta ceva pe care nu-l pot localiza precis, pentru că n-au hartă.
M-am apucat să-l studiez pe Tzontzy, mult mai atent și mai ales mult mai sistematic decît pînă acum. M-am gîndit c-aș putea descoperi adevăruri revoluționare despre pisici și, în felul acesta, poate, să iau chiar premiul Nobel pentru știință. Evident, împreună cu un alt cercetător, în cazul lui, al cîinilor. Am mai făcut-o, dar a fost întîmplător, în fugă și, ca să spun așa, cu coada ochiului. Am început, după cum era de așteptat, cu studierea felului în care Tzontzy deschide ușile de unul singur. Evident, cînd acestea nu sînt încuiate cu cheia pe dinăuntru
E zece noaptea. O tăcere deplină s-a instalat peste Găgești-Deal unde vin din cînd în cînd pentru a-mi încărca bateriile. Nu mai e mult și dinspre Măgură vor venii, stins ca și cum și-ar da ultima suflare, sunetele de clopot de la Schitul din Valea Seacă. Dacă ridic privirea văd departe în vîrful Măgurii luminița de veghe a observatorului.E zece noaptea. Ora cînd Nas-Rupt cum îi spun eu motanului din vecini, plin de scaieți și purici, gata de bătaie în orice clipă, își face apariția în ogradă.
Din relatările soției înțeleg că sub fereastra balconului nostru, pe plasa de sîrmă plantată acolo de vecinul de la parter, vin ca să cerșească mîncare două pisicuțe flămînde. Fac parte din Divizia de pisicuțe ale bătrînei din blocul de lîngă noi. Pe fereastra balconului văd direct în camera bătrînei pisicile umblînd de colo-colo cu treburi despre care doar ele știu. Bătrînica s-a îmbolnăvit și a căzut la pat, neputincioasă. Nu mai are cine să hrănească pisicile. Două dintre ele și-au făcut drum pînă la fereastra balconului nostru. Soția le dă de mîncare într-un coșuleț prins cu sfoară, așa cum era hrănit Vercingetorix în hruba de la Roma, înainte de a fi atîrnat în carul triumfal al lui Iulius Cezar.
Soția îmi cere s-o ajut să ducă pe cei doi – Tzontzy și Motty – la vaccinat. Clinica e la cîteva sute de metri de locuința mea. Un subsol al unei case interbelice, folosit de proprietara casei pentru tratarea animalelor. Are și un spital. O cameră nu mai mare decît o sufragerie. Pe lîngă pereți au fost așezate, una departe de alta, cuști. Dincolo de gratii, ca într-o celulă de penitenciar, descoperi prin întunericul diluat privirea atentă a unui pisoi și, evident, mustățile, de care simți nevoia să-l tragi.
Ori de cîte ori mă mir cu glas tare de ceea ce face Țonțu, soția intervine cu un ridicat din umeri: – E pisică, ce vrei să facă?! Ce-o fi vrînd să spună cu asta, e pisică? Țonțu a găsit o coajă de nucă. Mai precis a scos-o de sub birou. La un moment dat, l-am văzut vîrît pe jumătate cu lăbuțele din față înăuntru, pe dușumea, asemenea unui instalator care a venit să repare chiuveta. Din acest punct de vedere Țonțu e mai eficient decît un magnet. Dacă din întîmplare ți-a căzut ceva între birou și perete, fără ca tu să-ți dai seama, Țonțu ți-l scoate de acolo cît ai clipi.
De fiecare dată cînd plec la Birou după-amiază, soția îmi dă sarcina să duc o punguță de boabe pisicilor de la Grădiniță. Peste drum de mine, sunt două instituții: Partidul Mișcării Populare și Grădinița numărul nu știu care. De la amîndouă instituțiile vine de mîncare pentru pisicile de la Grădiniță. De la Grădiniță e un fel de a spune. Nu știu dacă respectivele – în număr de trei – își duc veacul la Grădiniță. Știu că boabele trebuie puse (sau mai degrabă împrăștiate, ca să poată avea parte de ele toate cele trei, nu doar una, cea mai vînjoasă) pe marginea gardului de ciment din care se ridică zăbrelele de rigoare. Nu de puține ori, cînd răstorn punguța, nu văd urmă de felină.