În iarba bătrînă a ogrăzii, crescută scurt, dar viguros, viţelul, cîinele şi pisoiul se bucură de o libertate neaşteptată. Cîinelui i s-a dat drumul în cinstea copiilor veniţi de la Bucureşti. Stă de regulă atît de strîns lipit de cuşcă, încît ai impresia că se va spînzura la un moment dat. Slobozit, nu mai ştie cum să-şi exprime recunoștința faţă de eliberatori. E ca un poet famelic mituit de un bogătaş. Se dă cu burta-n sus indecent, schelălăie leşinător, o rupe la fugă pe neaşteptate şi aleargă încolo şi-ncoace, fără un itinerariu precis, după care revine la picioarele eliberatorilor...

Camera Deputaţilor, la orele unei dimineţi de vară. E încă răcoare. Cu toate acestea, simţi cu întreaga fiinţă canicula care se va năpusti după-amiază peste Marele Oraş. Pînă atunci însă, sub puterea aerului proaspăt, înviorător, încerci vioiciunea eroului principal din melodia Macarale. Maşinile, numeroase, stau cuminte în Parcarea marcată a fi a Camerei Deputaţilor de un triunghi albastru pe fond galben. Undeva, în mijlocul Parcării, răsare dintre spinările maşinilor silueta unui bărbat. E un deputat al Majorităţii, care, profitînd de intervenţia Opoziţiei în plen, a ieşit din incintă pentru a-şi curăţa maşina pe dinăuntru.

Aproape nimeni din Vintileasa nu urmări intrarea revoluţionarilor în celebrul Studio 4 din după-amiaza lui 22 decembrie 1989. Cei din sat erau ocupaţi pînă peste cap cu alte treburi, mult mai importante. Unii tăiau porcul. Alţii furau lemne. Cei mai mulţi se îmbătaseră încă de dimineaţă. Era vremea răvăcitului. Că voiai sau nu, tot trăgînd vin dintr-un butoi într-altul, era imposibil să nu te faci criţă. Dar chiar treji fiind, vintiliştenii tot n-ar fi ştiut că Ceauşescu fusese răsturnat. De cîţiva ani, nici un televizor din sat nu mai era pus pe Bucureşti. Toată lumea urmărea Moscova.

Încăperea Oficiului Poştal, nimerit între o Gogoşerie şi un butic de lenjerie intimă, îţi dă din start senzaţia de sufocare. E o căldură stătută, grea, de ou clocit, de neclintit chiar şi de curentul care aleargă prin local din cauza uşii larg deschise. Faţă de căldură, cei de la coada gigantică (din patru, funcţionează un singur ghişeu, şi acela servit de o femeie între două vîrste, cu soţ beţiv şi copii drogaţi) se apară cum pot. Cuconiţele îşi fac vînt cu evantaiul, străduindu-se să fie cît mai bine educate. Junele îşi scot din poşete sprayurile antisudoare şi se insprayază la subţiorile goale şi păroase.

Peste cîţiva ani, după înfiinţarea GAC-ului „Drum nou”, comuna Vintileasa, Ghiţă Tovarcea avea să fie autorul unei isprăvi de care se va duce vestea cîteva sate în jur, dacă nu chiar și mai departe. Era în ziua de Paşti, care coincidea în acel an cu 1 Mai. Cei plecaţi din sat, muncitori, studenţi, elevi, profesori, veniseră acasă pentru cele trei sărbători legale, 30 aprilie, 1 mai şi 2 mai. Cu o zi înainte, pe autobuzele RATA fusese omor la cursa de patru după-amiaza. Unii călătoriseră pe acoperişul autobuzului. Erau trei inşi din Vidra: un inginer bucureştean, un profesor de sport şi un cercetător ştiinţific.

Peste cîţiva ani Ştefan Cîmpureanu avea să plece din Vintileasa la Floreşti, unde se va angaja ca muncitor necalificat pe şantierul Fabricii de nituri. Făcu, apoi, un curs de calificare, chinuindu-se vreo şase luni, sîmbătă de sîmbătă, să stea în băncile strîmte şi vechi, ale Şcolii generale nr. 3, Floreşti, unde se ţineau orele. Băncile erau vechi, slăbite din cuie de neastîmpărul atîtor generaţii de elevi, şi scîrţîiau la cea mai mică mişcare. De aceea, primele ore nici nu se putuseră ţine ca lumea.

Viţelul îl cumpără Tache Scocîlcă tocmai de la Bucureşti. Sigur, putea să cumpere unul de mai de aproape, de la Floreşti, de exemplu, unde miercurea era zi de tîrg, dar el luă hotărîrea asta (de a cumpăra viţelul de la 400 km de Vintileasa) dintr-o ambiţie. Cu banii pregătiţi, fusese la tîrg de cîteva ori şi, de fiecare dată, îl revoltaseră preţurile pe care le cereau bandiţii de acolo. Încercase el să facă gălăgie, trecînd de la un vînzător la altul şi indignîndu-se cu glas tare, dar aceia, după ce-l ascultau, văzînd că nu-i arde de cumpărat, îi spuneau liniştiţi, dar fermi, să-şi vadă de drum.

Talk-show transmis în direct la TV. E unsprezece dimineaţa, timp cu totul și cu totul contraindicat dezbaterilor despre deficitul bugetar. Şi totuşi, în platou, moderatoarea şi invitatul ei – un subsecretar de stat de la Finanţe – discută despre măsurile pe care ar trebui să le ia guvernul pentru a reduce deficitul bugetar. Pentru invitatul emisiunii e un moment ieşit din comun. Se află întîia oară într-un studio TV. A ajuns aici din întîmplare. Cel trimis, de regulă, să reprezinte ministerul la întîlnirea cu telespectatorii s-a învoit azi de la serviciu. A telefonat nevastă-sa la prima oră, că e bolnav.

În fiecare an, a doua zi de Paşti, cei din Vintileasa sărbătoreau Paştele Blajinilor. Paştele Paște îl sărbătoriseră ei duminică, în prima zi de Paşti. Mai bine zis îl sărbătoriseră sîmbătă spre duminică noaptea. Sîmbătă, pe la 11 noaptea, toţi o luau spre biserică, după ce, în prealabil, împovăraseră masa din camera de sus, cea deschisă doar la marile sărbători, cu tot ce se putea mînca după lunga perioadă de Post: ouă roşii, cozonac, Pască, sarmale, fripturi, ciorbă. La mijlocul bucatelor, ca un Foişor de foc într-un tîrg de pe vremea venirii turcilor, se înălța carafa cu vin.

Barbăroşii din Deal e un sat uitat de Dumnezeu în imensitatea Bărăganului. Uitat de Dumnezeu, pentru că – aşa cum zice Florea Floricel, proprietarul buticului La Florea lui Floricel, ar fi trebuit ca Prea Înaltul să facă rost satului dacă nu de o cale ferată, fie şi secundară, măcar de un drum, cît de cît, care să ducă spre sat din șoseaua județeană. Deşi aşa ceva n-a fost amintit în campania electorală, marcată de incidente tipice Barbăroşilor din Deal, neîntîlnite însă la Barbăroşii din Vale, pentru că satul cu numele ăsta e în Ardeal, primarul Gică Barborete a cheltuit o groază de bani...