În noaptea de 31 decembrie 2002-1 ianuarie 2003, Olanda a cunoscut un moment istoric: Trecerea la euro. Astfel de momente nu prea se înghesuie în destinul Olandei din ultima vreme. Aici viaţa curge liniştită, atît de liniştită că pare a sta pe loc. Din multe puncte de vedere, viaţa olandezilor nu diferă de viaţa unui canal. Spre deosebire de rîu, canalul pare a sta pe loc. Din cînd în cînd însă pe suprafaţa liniştită o raţă îi dă alteia în cap cu ciocul. Pentru canal, ca şi pentru Olanda, e un eveniment. Un conflict sîngeros care zguduie opinia publică.
Spaniolii sînt cunoscuţi în Europa și chiar în lume, printre altele, și grație iscusitului hidalgo Don Quijote de la Mancha. Din cîte ştim de pe Wikipedia, domnul respectiv e întruchiparea lipsei de simţ practic absolut. Din motive pe veci necunoscute, el se năpuşteşte cu lancea asupra unei mori de vînt. Nu are importanţă că o maşinărie precum moara de vînt era faţă de lancea lui Don Quijote cam ce e azi un bombardier american B 21 faţă de un pistol cu gaz. Important rămîne lipsa de simţ practic a celebrului hidalgo. Altuia i-ar fi trecut prin țeastă, înaintea atacului, că şi-ar putea strica lancea în aripile morii. Și, între noi fie vorba, o lance costă.
Occidentalii, dar mai ales englezii, nu suportă ca statul să le pună interdicții. Orice constrîngere trebuie, deci, ambalată într-o politețe perfectă. Și avansată în așa fel încît să se înțeleagă că el, statul, n-are nici un amestec în asta. Altfel, cetățeanul se supără pe loc și, dacă prin preajmă sînt și alți cetățeni, supărați sau nu, din toată tărășenia asta poate ieși o grevă sau chiar o demonstrație de protest. Un anunț de pe ușa uneia dintre lojile cunoscutei Royal Albert Hall din Londra sună astfel: „În interesul spectatorilor deja așezați pe scaune, intrarea în sală nu este permisă după ce dirijorul a ridicat bagheta. Semnat: General manager”
Strada Mare din Edinburgh este Prince Street. Cel puţin aşa zic toate ghidurile despre Scoţia. Literatura unor astfel de cărţi se adresează turistului străin. Celui pe care îl vei vedea, peste tot în lume, umblînd de colo pînă colo cu o carte deschisă în mînă, citind cîteva rînduri, ridicînd privirile spre monumentul din faţă, din nou citind şi din nou ridicînd privirile, mai ceva ca un evreu habotnic la Zidul Plîngerii.
O apariţie interesantă în materie de ghiduri ale New Yorkului e broşura New York City, din colecţia Insight Pocket Guides. Publiser-ul seriei deschide cartea cu tradiționala scrisoare către cititor, aici prezentat ca Dear Visitor! Epistola se vrea o cîntare nu a New Yorkului ( din cîte-mi dau seama americanii cred că nu e nevoie de așa ceva), ci a autorului, John Gattuso: „John Gattuso, corespondentul Insight la New York, îmbrățișează atât oamenii, cât și locul, ducând cititorii către toate obiectivele de succes, dar celebrând personalitatea unică a orașului pe drum.
Am ajuns la Paris. Altădată, la încheierea propoziției aș fi plasat semnul exclamării. Semnul că e un eveniment în viața mea, unul pe care l-am dorit. De ce nu l-am pus acum? Pentru că nu mai e demult pentru mine un moment de destin călătoria la Paris. Am fost de multe ori pînă acum în Orașul Luminilor (folosesc metafora asta lustruită de atîta pus pe hîrtie ca să nu repet prea repede cuvîntul Paris), am văzut și am vizitat cam tot ce era de văzut și vizitat, am citit și răscitit mult și multe despre Paris. Mare lucru în materie de noutăți nu-mi mai poate aduce o călătorie la Paris.
E 11 noaptea. Întors acasă sleit după un talk-show inutil, nu mai am chef de nimic din ce-ar avea cît de cît legătură cu sforţarea creatoare. De ceva timp, pentru cristoiublog.ro, scot de pe cele 150 de casete video cu filme făcute de mine în călătoriile peste hotare fotografii interesante. Operaţiunea e mai mult mecanică decît creatoare. Mă gîndesc să dau gata măcar o casetă. Casetele sînt rînduite pe masa din sufragerie, una lîngă alta, cu numele ţării pe cotor, într-o alcătuire amintind un sfert de cerc. Pentru că scosesem poze după caseta cu Amsterdam 1, socotisem c-ar veni la rînd Amsterdam 2. Fiind întuneric, lehămesit să mai aprind lumina, iau prima casetă.
Toţi bărbaţii din lume, cu mici excepţii, susţin că-şi doresc o nevastă deşteaptă, independentă, cu o personalitate definită şi nu o sclavă arătoasă, cum se mai întîmplă la alte neamuri. Bărbaţii spun asta în public. În sinea lor îşi doresc altceva, şi anume o femeie frumoasă, permanent aranjată, chiar şi cînd o iei de păr, o femeie care să le zîmbească tot timpul şi să le îndeplinească toate capriciile. Filosofii încearcă să ne vîre în cap că idealul nu poate fi atins niciodată. O asemenea femeie e prea perfectă, ca să apelez la un barbarism lingvistic, pentru a fi realitate
Strada Mare din Washington se numeşte Georgetown. Am fericita ocazie s-o cunosc într-o seară de mai, seară de neuitat, cum ar scrie prozatorul debutant. Descind pe celebra arteră din Washington, unde am fost pricopsiţi cu hotelul de către Freedom House. Hotel e un fel de a spune. Instituţia se dovedește în realitate un soi de cămin de familişti american. De la hotel, o iau pe jos, supus stelei călăuzitoare a oricărui român în străinătate: Între taxi şi mersul pe jos, îl preferă automat pe ultimul. Nu de alta, dar taxiul răstoarnă cîţiva dolari odată în cîteva momente. Mersul pe jos aduce cu sine, alături de febra musculară, tocirea pingelelor. Nu s-ar putea jura că e pe gratis!
Potrivit ghidurilor, graniţa dintre limbile vorbite în Elveţia e cea dintre brînzeturi. Zona francofonă produce sortimentul Gruyere, zona germanofonă şvaiţerul Emmentaler. Intelectualii călători prin Ţara Cantoanelor vor fi de altă părere. Graniţa dintre limbile vorbite e graniţa dintre Le Matin şi Blick, cele două ziare populare ale Elveţiei. De ziarul Le Matin dai prin toate cafenelele din Geneva. Tabloidul ăsta de treabă, diferit de cele britanice, deosebit de agresive, poate fi văzut în poala călătorilor cu trenul pînă la Biel (în germană), Bienne (în franceză). De aici începe limba germană. Distingi asta din ordinea limbilor în care sînt anunţate staţiile următoare