Istoria modernă a Americii este marcată, din cîte se ştie, de drama minorităţii negre. Discriminarea la care a supus-o majoritatea albă este cunoscută de generaţia matură din România de azi, încă de pe vremea propagandei comuniste de tip stalinist. Simplistă pînă la primitivism, această propagandă exagera la modul absurd. Dacă ar fi fost să-i dăm crezare, copacii americani gemeau de negrii atîrnaţi în ştreang de către albi, albi fioroşi, nu numai pentru că aveau brîul burduşit cu pistoale, dar şi pentru că beau Coca-Cola.

Potrivit tuturor ghidurilor – aceste Biblii ale călătorului în străinătate – în epoca Mariei Tereza, Graben era punctul de întîlnire a lumii elegante și a prostituatelor. N-aș putea spune dacă, în cele trei seri cît am bîntuit fără rost pe respectivele străzi din Centru – Graben, Kärntner și Kohlmarkt – am zărit vreo prostituată. Posibil să fi fost. Printre atîtea femei și bărbați umblînd încolo și încoace, cu sau fără treabă, se va fi găsit și vreo prostituată. Pînă la dezlegarea enigmei, cele trei străzi rămîn pentru mine nu prea diferite...

Omul poate fi definit şi drept fiinţa cea mai adaptabilă din Univers. El a fost în stare să se adapteze din mers la realităţi dintre cele mai noi, mai diverse şi mai surprinzătoare. Cînd a venit glaciaţiunea, şi-a făcut patine. Pentru a putea vorbi cu amanta fără să-l ştie nevasta, a inventat telefonul mobil. Graţie acestei trăsături, omul a născocit, în calitate de călător în străinătate, căutarea şi folosirea wc-ului în chip preventiv. Ceva asemănător loviturii preventive, moment de esenţă al doctrinei SUA. Ce e lovitura preventivă?

Toaleta răspunde uneia dintre nevoile vitale ale omului. Alături de nevoia de a mînca, nevoia de a dormi, nevoia de a căsca gura, nevoia de a-ţi face nevoile domină viaţa omului în general şi, evident, viaţa omulului în străinătate în special. Fie şi la o simplă privire, călătorul peste hotare, ajuns într-un mare oraş al Europei, sau chiar al lumii, sesizează de îndată o bizarerie. Pentru nevoia de a dormi, el, călătorul, are la dispoziţie o mie şi una de facilităţi: hoteluri de lux şi hoteluri de trecere, hanuri, camere de închiriat, bănci în parcuri...

Discuție bilaterală la Londra, pusă la cale de gazde, ca să îmbinăm utilul cu plăcutul, într-un loc specific britanic: un club englezesc. Urcînd treptele unei scări înguste și tragice, ca de spînzurătoare, ajungem într-un soi de sală de așteptare friguroasă, în care se intră pe o ușiță batantă. Pe margini, canapele, mese si măsuțe. Doi bătrînei respectabili joacă șah. Amîndoi s-au rătăcit de mult, fără șansa de a descoperi drumul înapoi, în destinul neguros al partidei. Unul stă cu bărbia în palmă, celălalt ridică piesa, un pion, și-o ține așa în aer,...

Dacă la Barcelona nu dai de nici un wc nici dacă l-ai căuta cu Interpolul, la Roma, instituţia asta a statului de drept, la fel de importantă pentru o ţară ca şi Justiţia independentă şi Serviciul Secret trecut sub control parlamentar,  îţi iese în cale peste tot, ba chiar aş putea spune se manifestă cu o anume ostentaţie, asemănătoare celei cu care un guvern se laudă c-a făcut şi c-a dres într-un an electoral. În nucleul fostului imperiu universal vei întîlni astfel trei permanenţe, trei lucruri care, după  săptămîni de stat, dînd de ele zilnic...

Nimic nu e mai interesant ca o sală de aeroport de unde românii se îmbarcă pentru Bucureşti. Străinul nimerit întîmplător aici va crede mai întîi într-o masivă emigraţie a populaţiei din Occident spre România. Pe scaune se înghesuie inşi congestionaţi de căldură, cu sudoarea în şiroaie pe la tîmple, ţinînd în spate paltoane, cojoace, pardesie. Sînt cei care, nemaiavînd loc în valize, s-au transformat deodată în purtători ad-hoc ai unei întregi fabrici de confecţii. Alături zac în neştire zeci şi zeci de valize burduşite, legate cu frînghie ca să nu se desfacă pe parcurs...

Catedrala Notre Dame de Paris aminteşte izbitor de sala de aşteptare a unei gări în care trenul întîrzie de cîteva zile. Aceeaşi zăpăceală ca şi în sala de aşteptare, cînd numeroşi cetăţeni intră şi ies fără un motiv, în timp ce în mijlocul sălii o femeie de serviciu dă cu mătura în dreapta şi în stînga, alene, ca una ce știe că are înaintea ei eternitatea. De la un capăt la altul al imensei hale care este Notre Dame de Paris se deplasează cu viteză un rotocol uman, asemenea unui detaşament de cazaci în plin raid. Sînt – e lesne de înţeles – membrii unui grup turistic.

Cînd eram copil, şoseaua care trecea prin centrul satului foia de lume. Tineri şi tinere, în grupuri sau în perechi, se plimbau în sus şi în jos fără nici un motiv aparent. De pe băncile din faţa porţilor îi  urmăreau babe ca-şi  puseseră, la rîndu-le, ţinuta de sărbătoare. Altfel spus, veşmintele cu care urma să fie înmormîntate. Perechile plimbăreţe erau urmărite şi comentate minuţios. Al cui e ăsta, maică? Al lui Bursucea din Vale, care-o ţine pe al lui Vasilica din Deal. Între satul meu şi Roma e o distanţă ca de la cer la pămînt.

Cum am reușit eu de Vinerea Mare, să scot un steguleț cu Papa la un euro cincizeci, deși tuciuriul îmi cerea doi euro Papa Francesco a oficiat Via Crucis, liturghia din Vinerea Mare, la Colosseum, Roma. La Roma fiind, nu se putea să nu fiu prezent la fața locului, în calitate de creștin, dar și de jurnalist. Cîteva note de atmosferă, scrise acum, la miezul nopții de vineri spre sîmbătă, la întoarcerea de pe Via dei Fori Imperiali, transformată de joi seara în arteră pietonală. Pentru ca spectacolul (pînă la urmă un spectacol a fost, dacă mă gîndesc la decorul antic...