Occidentalii, dar mai ales englezii, nu suportă ca statul să le pună interdicții. Orice constrîngere trebuie, deci, ambalată într-o politețe perfectă. Și avansată în așa fel încît să se înțeleagă că el, statul, n-are nici un amestec în asta. Altfel, cetățeanul se supără pe loc și, dacă prin preajmă sînt și alți cetățeni, supărați sau nu, din toată tărășenia asta poate ieși o grevă sau chiar o demonstrație de protest.
Un anunț de pe ușa uneia dintre lojile cunoscutei Royal Albert Hall din Londra sună astfel:
„În interesul spectatorilor deja așezați pe scaune, intrarea în sală nu este permisă după ce dirijorul a ridicat bagheta. Semnat: General manager”
Să fie clar!
General-manager n-are nimic cu cei ce vor să intre în sală după ce dirijorul și-a ridicat bagheta. Din partea lui, nu numai că poți intra și după ce dirijorul și-a ridicat bagheta, dar, dacă ții neapărat, poți să dai buzna pe scenă și să-i iei la palme pe membrii orchestrei. Cei care nu au interesul ăsta sînt spectatorii deja așezați pe scaune. Și cînd e vorba de interesul spectatorilor deja așezați pe scaune, General manager, cît o fi el de englez, se face foc și pară.
Iată, de exemplu, o inscripție de la intrarea pe peronul Gării Paddington din Londra:
„Controlorul are instrucțiuni să nu permită accesul pe peron al călătorilor fără bilet. Mulțumesc”.
Deci, nu „Strict interzis intrarea fără bilet. Amendă de la 5.000 la 100.000 lei”, ci „Controlorul are instrucțiuni să nu permită accesul”.
Citești anunțul și-l cauți cu privirea pe controlor. E aici, la capătul peronului, cu aparatul de perforat în mînă. Posomorala și hotărîrea de pe fața lui spun limpede că e vorba de un om care are asupra lui instrucțiuni categorice. Se pune întrebarea: cui servește un asemenea text? Nu era preferabil un „Strict interzis accesul călătorilor fără bilet?” Cine pune o astfel de întrebare înseamnă că nu-i cunoaște pe englezi. Englezii, ca de altfel toți occidentalii, nu suportă să li se interzică ceva. Evident, dacă anunțul ar fi fost „Strict interzis!”, englezul s-ar fi burzuluit imediat: adică de ce interzis? Cum își permite guvernul să-mi interzică mie, cetățean liber, să intru pe peron fără bilet? Ei, lasă că-i arăt eu lui! Și cum printr-o gară trec mulți cetățeni cu drept de vot, un anunț imprudent poate să ducă la alegeri generale anticipate. Așa că statul se spală pe mîini, punînd un text precum cel de mai sus. Care vrea să spună că nu el, statul, interzice accesul pe peron fără bilet, ci controlorul. Dacă asta vă enervează – lasă să se înțeleagă textul –, n-aveți decît să-l luați la întrebări pe respectivul! Invitație căreia, judecînd după statura controlorului, puțini călători fără bilet i-ar da curs.
Din cazurile de pînă acum se poate trage o învățătură:
Unui englez trebuie să-i prezinți astfel o interdicție încît să vadă în ea ceva în interesul celui ce-o respectă. Un anunț care să interzică fumatul într-un loc periculos ar trebui să fie, de fapt, un adevărat eseu despre interesul celui care-l citește de a nu arde de viu. El ar suna, cu aproximație, așa:
„Ținînd cont de faptul că fumatul presupune utilizarea focului și focul ar putea provoca un incendiu și-n acest incediu s-ar putea să vă faceți scrum, vă rugăm insistent să dați dovadă de o stăpînire de sine care v-ar prezenta într-o lumină frumoasă și să nu fumați!”
Întru totul politicos și căutînd pe cît posibil să nu atingă firea sensibilă a englezului, un asemenea anunț are, totuși, un inconvenient:
S-ar putea ca, pînă să-l termine de citit, cetățeanul să ardă de viu. Judecînd după traumele psihice pe care le-ar produce un anunț brutal de genul „Fumatul strict interzis!”, e un inconvenient de preferat.
Fiind vorba de proză, în timp interdicțiile au fost supuse procesului creator. Ordine gen Nu atingeți obiectul expus! sau Nu vă așezați în fotolii e un exponat! au fost lăsate mult în urmă prin raportare la ultimele înfățișări ale interdicțiilor, ca poezia lui Ion Barbu față de cea a lui Ienăchiță Văcărescu.
Cardiff Castle din Cardiff găzduiește la subsol un muzeu dedicat prezenței militare a Țării Galilor în istoria Marii Britanii.
Pe macheta unui tanc a fost proptit un cartonaș care sare în ochi printr-un cerc roșu tăiat la mijloc, dintre cele menite a avertiza că în zonă e strict interzisă parcarea. Linia roșie, pe post de brici, taie însă un deget arătător ieșit dintr-o mînă sugestivă.
Deasupra cercului scrie:
Vă rugăm nu mă atingeți!
Sub cerc e tipărită și justificarea interdicției:
Mîna ta conține pori corozivi care mă pot degrada.
În alte locuri, în Est de exemplu, interdicția ar fi fost clară – gen, Nu stăm la discuții:
Nu atingeți exponatul!
Aici, la Cardiff Castle, în Vest adică, dar mai ales în lumea supusă Majestății Sale ,Regele Angliei, al Scoției, al Irlandei de Nord și al Țării Galilor, lucrurile stau net diferit De remarcat mai întîi că nu e un ordin, ci o rugăminte. Rugămintea vine dinspre tanc, și nu dinspre mai marii Muzeului. Din punctul de vedere al mai marilor Muzeului, vizitatorul poate face ce vrea cu tancul din machetă. Îl poate atinge, îl poate împunge cu degetul, ba chiar, la o adică, îi poate arde și un pumn sau să-l măture de pe piedestal.
Treaba e că rugămintea vine dinspre tanc. Și, între noi fie vorba, cine ar putea refuza un tanc?
O altă machetă înfățișează un cal cu un călăreț în șa.
Și aici întîlnim cartonașul cu cercul tăiat, cu deștu arătător și cu Vă rugăm nu mă atingeți! Cel care adresează rugămintea nu e nici măcar călărețul. E calul:
„Sînt un cal care se sperie ușor. Atingîndu-mă, pot răsturna călărețul”.
Calul vorbitor mărturisește mai întîi că e sperios.
Sperios fiind, dacă-l atingi cu deștu’ sare în două picioare sau tresare violent, astfel încît poate da jos din șa călărețul, călărețul riscă astfel să-și spargă capul.
Se înțelege, așadar, că rugămintea calului se referă nu la el, la cal, din punctul lui de vedere poți să-i dai și un picior, ci la călăreț, care călăreț și-ar putea sparge capul. Chestia asta nu s-ar întîmpla dacă n-ar fi vorba de un cal sperios.
Apropos!
De ce-or fi pus în muzeu mai marii obiectivului, un cal sperios și nu unul normal?