E 11 noaptea. Întors acasă sleit după un talk-show inutil, nu mai am chef de nimic din ce-ar avea cît de cît legătură cu sforţarea creatoare.
De ceva timp, pentru cristoiublog.ro, scot de pe cele 150 de casete video cu filme făcute de mine în călătoriile peste hotare fotografii interesante.
Operaţiunea e mai mult mecanică decît creatoare.
Mă gîndesc să dau gata măcar o casetă.
Casetele sînt rînduite pe masa din sufragerie, una lîngă alta, cu numele ţării pe cotor, într-o alcătuire amintind un sfert de cerc.
Pentru că scosesem poze după caseta cu Amsterdam 1, socotisem c-ar veni la rînd Amsterdam 2.
Fiind întuneric, lehămesit să mai aprind lumina, iau prima casetă.
Amsterdam începe cu A, nu-i aşa?
Ajuns în lumina din birou, bag de seamă că-i Afganistan.
Fixînd caseta în mini-DVD-ul cu care fac poze, pe parcursul filmului încerc să-mi amintesc cînd şi cum am fost în Afganistan.
Da, îmi amintesc.
În 2005, la sugestia lui Liviu Mihaiu, Teodor Atanasiu – ministru Apărării de atunci – a luat cu el, în vizita la militarii români din Irak şi Afganistan, şi cîţiva jurnalişti ostili Guvernării PDL-PNL.
Printre aceştia, în 2005, mă număram şi eu, scos din sărite de Ciocanul politico-mediatic pe care-l folosea, eficient şi necruţător la vremea respectivă, Regimul Băsescu.
După Irak, avionul militar ne-a dus în Afganistan.
Mai întîi la Kandahar (am, oare, o casetă cu Kandahar?), după aceea la Kabul.
Despre realitățile din Kandahar am scris și publicat la vremea respectivă textul Dușmanul care poate nu există. Îl reiau aici, presupunînd că nici dracu nu-și mai amintește de el:
„Dacă nu ești la prima călătorie cu avionul în străinătate, nu merită efortul să privești prin hublou, spre pămîntul de dedesubt. E un peisaj de regulă banal. Orașe, păduri, sate, munți sau lacuri, rîuri ca niște curele de transmisie.
Într-o călătorie pe deasupra Afganistanului nu numai că merită, dar și trebuie să privești pe hublou. Ore întregi nu vezi decît același peisaj: munți cenușii, lipsiți de orice fir de verdeață, văi albe de uscăciune. Un peisaj pe care l-ai întîlni doar dacă ai zbura pe deasupra Lunii.
E pămîntul unei țări sărace, pe care cresc cu precădere plantele opiacee.
În această realitate, Baza Militară americană de la Kandahar, în vecinătatea Pakistanului, e o altă lume. Cîteva mii de oameni. Taburi, camioane, jeepuri militare, mitraliere, tractoare. Pe drumurile dintre casele din prefabricate e o foială de iarmaroc. De dimineață pînă seara, decolează și aterizează elicoptere. Avioane militare de transport își ambalează motoarele.
Mașinăriile au nevoie de carburant. Se înțelege cît carburant consumă la așa activitate frenetică. Oamenii au nevoie de mîncare. Cum intri în restaurantul din centrul bazei te surprind două lucruri mai puțin obișnuite: soldații americani care țin într-o mînă tava și în cealaltă pușca; abundența de mîncare. Am avut ocazia să iau masa în multe împrejurări din țară și din străinătate. Nicăieri n-am întîlnit o atîta risipă de mîncare. Și de sticle de apă minerală. Pe gratis.
Ghicești astfel că baza de la Kandahar costă. Nu pe cei care conduc America. Nu pe cei care conduc România, Ucraina, Italia, Olanda, Bulgaria, țări care au trupe trimise aici sub semnul luptei împotriva terorismului. Costă pe cei care sînt conduși în aceste țări. Pe contribuabili. Și nu puțin, dacă ne gîndim că baze străine sînt și în alte locuri din Afganistan.
Asemenea tuturor bazelor din Afganistan, cea de la Kandahar seamănă cu o fortăreață asediată de un dușman înverșunat să sară peste creneluri: ziduri înalte din beton, terminate cu sîrmă înghimpată, maluri de saci de nisip, cuiburi de mitraliere. Asta îți amintește de cîmpurile romane din teritoriile barbare.
Din interiorul bazei de la Kandahar ies zilnic zeci, sute de jeepuri, taburi, camioane. Sînt echipe care pleacă în misiune. Care misiune? Nu se știe. Se întorc seara la fel de misterioase cum au plecat.
Un dușman, așadar, despre care nu se știe dacă există. Există doar risipa.”
Primele secvenţe îmi spun că prin Afganistan, cînd am scris pe cotor, am înţeles Kabul.
Pînă la 1 noaptea, reuşesc să văd tot filmul.
De regulă, în astfel de împrejurări, mai dau, din cînd în cînd, pe repede înainte, pentru a cîştiga timp.
Acum însă, fără a uita de fotografii, las filmul să curgă!
Mă fascinează realităţile surprinse de mine prin ochiul camerei de luat vederi.
De la aeroport, coloana militară (antemergător, postmergător, comunicaţii radio, gen, în spate, e în regulă, pe stînga, nimic suspect!), ne duce la Ministerul Apărării, unde are loc Conferinţa de presă a ministrului român şi a celui afgan. De aici, vom merge la Centrul ISAF, apoi, la Batalionul nostru, găzduit în aceeaşi bază cu canadienii.
Pînă la Ministerul Apărării Naţionale, şi de la Minister, la cele două locaţii, coloana străbate realitățile cărora geografii, în lipsă de altceva mai nimerit, îi spun Capitala Afganistanului.
Aşezat pe scaun, la fereastra din stînga microbuzului, am pus camera ca pe o puşcă mitralieră îndreptată cu ţeava în afară.
Acum, stînd în fotoliu cu picioarele pe scaun, nu pentru a-i imita pe americani, ci pentru a putea ţine mini-DVD-ul, urmăresc fascinat, întîia oară, imaginile înregistrate de cameră fără să le fi văzut, deoarece am ţinut aparatul aproape lipit de geam.
Dumnezeule!
Realităţi fără nici o legătură cu lumea modernă, depărtate de realităţile care ţin pe umerii lor democraţia mai ceva decît o focă din Antartica de un fluture exotic din jungla ecuatorială: femei umblînd în uniforma islamică, bărbaţi cu tichii albe, ca nişte cratiţe răsturnate cu gura-n jos, vîrîţi în pantaloni albi, ca nişte iţari, biciclete cu duiumul, camioane şi camionete hodorogite.
Oridecîteori văd o camionetă sau un camion, tresar fără să-mi dau seama.
La Kabul ceva umblător (pe patru sau pe două roţi, pe două picioare) poate fi un explozibil terorist.
Pe margini, de o parte şi de alta, înjghebări fără etaj, fără uşi, în adîncimea cărora se vede, ca peste tot în Orient, grămădirile de mărfuri, aruncate de-a valma.
La Ministerul Apărării, Garda de onoare e alcătuită din nişte inși bărboşi, netunşi parcă tocmai atunci luaţi cu forţa din jurul unei biciclete, la care căscau gura, pe vine, în timp ce era reparată.
Deschid uşa wc-ului.
O închid la loc, gata s-o iau la fugă, văzînd mizeria şi simţind mirosul.
Am poposit aici pentru a asista, ca jurnalişti, la conferinţa de presă a celor doi miniştri.
În faţa mea, două colege afgane de breaslă, straşnic îmbrobodite, notează în carneţele spusele ministrului afgan.
Ministrul e introdus de purtătorul de cuvînt al ministerului.
În spate, pe un soi de podium, camere de luat vederi.
Ce mai încolo şi-ncoace, ditamai conferinţa de presă împrumutată de afgani, cu ministru cu tot, de la democraţiile Occidentale.
Dincolo de insula asta, artificială, se întinde oceanul realităţilor afgane.
Cum de le-a venit în cap americanilor să instaureze pluralismul politic într-o astfel de ţară, ce pare abia ieşită din Evul Mediu?!