Duminica, pe la 11, cînd mă întorc cu maşina de la Găgeşti, din Radioul pus pe RRA, ascult o emisiune de note de călătorie în străinătate. Autoarea descrie ce a trăit călătorind nu numai în locuri aflate la doi paşi, gen Paris sau Praga, ci şi în locuri inaccesibile pînă şi aventurierilor de tip Columb fără caravelă: Australia, Noua Zeelandă. Ascultînd-o, m-am întrebat de fiecare dată, fără a găsi răspunsul, dacă a fost în locurile respective sau dacă le istoriseşte din închipuirea documentată pe Internet. Şi dacă a fost, de unde atîţia bani pentru atîtea călătorii şi nu oriunde, ci în locuri care cer sume colosale.

Parisul are nenumărate muzee. Pe primul loc, încă fără concurenţi serioşi, se situează Luvrul. Renumitul loc al turiştilor de pe întreaga planetă, cel care apare în toate pozele stîngace, de amator dosit în spatele iubitei sau al nevestei care s-a dat cu ruj ca să pară mai intelectuală, trebuie să facă faţă concurenţei sălbatice a panourilor, bulevardelor, străzilor şi chiar intrărilor din întreg Parisul. E pe lume, spun hîtrii, un Dumnezeu al beţivilor. Noi vom susţine cu tărie că este şi un Dumnezeu al Luvrului. Misiunea cu care a venit Luvrul pe lume e de a atrage cît mai mulţi turişti. Pentru a-i facilita sacra misiune, Dumnezeu i-a dat Luvrului cît mai multe zile pariziene cu ploaie.

Deşi cred că această imagine s-a mai folosit, îndrăznesc s-o iau de la magazia cu vechituri stilistice şi s-o pun la lucru. Parisul e un muzeu în aer liber. Oriunde te-ai afla în imensitatea suprafeţei sale, dai peste un loc de bibliografie. Şi cînd spun asta nu mă refer doar la faimoasele puncte de maximă intensitate turistică, ştiute pe de rost, în lumea întreagă, încă de la grădiniţă: Place de la Concorde, Place de la Bastille, Arcul de Triumf, Louvre, Grădina Luxembourg. În Paris te trimite la bibliografie tot ce întîlneşti în cale: un scuar, un chei, o străduţă, o fundătură. Mergînd, de exemplu, pe chei, către Notre-Dame, dau peste o plăcuţă pe zidul unei clădiri:

Despre W.C.-ul de la faimosul Hotel Negresco, motiv de mîndrie pentru toți românii care ajung la Nisa, chiar și pentru cei care au venit ca să șterpelească din buzunare, am citit într-un Geo Guide: Côte dʼAzur, scos de Gallimard (cu doi de l, să nu-l confundăm cu Galimard, parfumierul, cu un singur l), la Capitolul Sortir à Nice, în paragraful despre hotel: „Nu uitați să mergeți la WC (unul dintre Templele Kitsch-ului din Hexagon).” Indiscutabil, îndemnul e nițel ironic. Ghidul înscrie printre locurile din Nisa la care e musai să poposești în căutarea unui pahar de vin, barul din holul hotelului Negresco: „Să-ți oferi o cupă într-un palat”.

La Düsseldorf, pe o ploaie măruntă, cîinoasă, un ins pricăjit ne aţine calea cu vădită intenţie de a ne convinge să luăm un afiş din maldărul pe care-l are sub braţ. Neamţ veritabil, ghidul nostru trece mai departe nepăsător, fără să-l ia în seamă. Rămaşi puţin în urmă, ezităm între tendinţa de a mai face rost de un afiş pe gratis şi necesitatea de a ne supune străvechiului principiu al oricărei călătorii în străinătate: În momente ambigue, fă şi tu ce face ghidul.Biruie, în cele din urmă, principiul şi, în consecinţă, o rupem la fugă după ghid. Aflaţi la o distanţă suficientă pentru ca insul cu pricina să nu ne mai poată ajunge din urmă...

Studii serioase arată, indubitabil, că parizienii petrec un sfert din viaţă călătorind cu metroul. Asta înseamnă că un om de 60 de ani pierde 15 ani coborînd cu scările rulante, făcînd coadă la bilete sau, dacă e migrant, sărind pur şi simplu poarta, aşteptînd să vină garnitura şi, în cele din urmă, dar nu la urmă, călătorind într-un picior, cu o mînă spînzurînd de bară şi cu cealaltă ţinută şi ea în sus, să nu creadă călătoarea de care l-a lipit înghesuiala că vrea să verifice dacă sînii sînt sau nu din silicon. Un asemenea timp enorm nu putea scăpa mai-marilor capitalei, atît de preocupaţi să facă din oraş o Universitate populară.

Chiar din prima zi la Berlin, pornesc în căutarea unui restaurant cu autoservire. Cele obişnuite, cu comanda luată de un ospătar arborînd o înfăţişare de secretar de stat la Protocolul Consiliului de Miniştri, au mai multe dezavantaje. Primul şi cel mai important, zdrobitor chiar, pentru călătorul în străinătate: Ospătarul nu ştie româneşte. Pentru ospătar, nu-i decît un amănunt lipsit de semnificaţie, oricum, mult mai puţin important decît felul artistic în care ține mîna la spate cînd toarnă clientului în pahar. Pentru tine, care e musai nu numai să înţelegi păsăreasca din meniu, dar şi să-l convingi pe ospătar că prăjeala îţi face rău la stomac, însuşirea de a nu rupe o boabă pe româneşte...

Sfaturi precum cele din ghidurile dedicate New Yorkului (despre care am scris) pleacă de la premisa că un călător peste hotare, fie el, în țara sa, academician doctor docent sau chiar premier, e un tembel fără fisură. Din acest punct de vedere, ele suferă de boala exagerării. E greu de presupus că autorii nu-şi dau seama de un adevăr elementar: Cei descinşi la New York nu sînt atît de proşti încît să nu poată face un pas pe străzile marelui oraş fără a citi în ghid cum se îndoaie genunchiul şi unde să pună talpa. Artificialitatea ghidurilor despre țările din Vest nu poate fi pusă la îndoială. Nu acelaşi lucru se poate spune însă despre ghidurile dedicate Japoniei.

Însemnare a călătoriei mele făcută în anul 1824, 1825, 1826 – operă clasică a jurnalelor de voiaj românesc peste hotare – ne dezvăluie un Dinicu Golescu obsedat de raportarea celor întîlnite în cale la realităţile de acasă. Cum el călătoreşte în Occident, starea sa de spirit dominantă e mirarea entuziastă față de cele descoperite în călătorie, întreruptă doar de întrebarea de ce nu se fac astfel de lucruri şi pe amărîtele meleaguri româneşti. Cred că sufăr de Sindromul Dinicu Golescu.

În noaptea de 31 decembrie 2002-1 ianuarie 2003, Olanda a cunoscut un moment istoric: Trecerea la euro. Astfel de momente nu prea se înghesuie în destinul Olandei din ultima vreme. Aici viaţa curge liniştită, atît de liniştită că pare a sta pe loc. Din multe puncte de vedere, viaţa olandezilor nu diferă de viaţa unui canal. Spre deosebire de rîu, canalul pare a sta pe loc. Din cînd în cînd însă pe suprafaţa liniştită o raţă îi dă alteia în cap cu ciocul. Pentru canal, ca şi pentru Olanda, e un eveniment. Un conflict sîngeros care zguduie opinia publică.