Mă aflam la hotelul Saint Gregory din Washington. Ca să pierd timpul, ştiind că trebuia să mă culc cît mai tîrziu (ca să mă încadrez în ora Bucureştilor), m-am apucat să studiez toate cartonaşele întîlnite în cameră. Se făcuse deja miezul nopţii şi eu n-ajunsesem nici pe la jumătate cu parcurgerea textelor. Cartonaşul căzut în mînă deschidea seria avertismentelor mai mult sau mai puţin politicoase. Pentru a evita un posibil şoc asupra clientului, primul avertisment mai păstra ceva din amabilitatea textelor din prima serie, cea a drăgălăşeniilor absolute.
Deasupra străzii înguste, nu însă de îngustimea multora din Orașul vechi al Genovei, atît de înguste că, la o adică, doi amanți se pot săruta de la un bloc la altul, doar scoţînd capul pe fereastră, iar două vecine, la fel, se pot lua de păr, stau înşirate, pe două rînduri, umbreluțe albe, semnul că e vorba de o arteră comercială. Pe Via Roma, pe Via Cesarea, umbreluțele sînt roze. Nu dibui de ce aici, pe Luccoli, sînt albe. O fi vreo clasificare a străzilor comerciale clasificare după culoarea umbreluțelor.
În toate supermarketurile, la Departamentul Literă tipărită, vei întîlni în chip fatal cărţi care te învaţă cum să trăieşti. Fie şi numai după titluri îţi dai seama că luînd cutare carte şi plătind la casă preţul, chiar şi fără s-o citeşti, vei deveni miliardar fără să faci nimic sau Shakespeare, fără să ştii să te iscăleşti măcar. În orice librărie din lume, inclusiv în România, vei da şi peste cărţi care te învaţă ce să vezi şi cum să vezi cînd pleci în străinătate: broşurile editate în scopuri turistice. În cazul legendarei Pieţe San Marco din Veneţia, broşurile te avertizează ca nu cumva să nu vizitezi Basilica şi Palatul Dogilor, să nu te urci în Campanilla, să nu vezi porumbeii şi să nu bei o cafea la Florian.
Ghidurile Catedralelor mai ales sînt înzestrate cu o hartă a edificiului. Prin litere sau cifre, ţi se spune – dacă îţi dai seama cam pe la ce cifră ești – date despre locul marcat. Sint Servaasbasiliek (Basilica Sfîntul Servatius) e unul dintre obiectivele turistice de seamă al Maastrichtului. Spre deosebire de alte Catedrale, intrarea e aici contracost. Ca să-ţi mai îndulcească amărăciunea de a fi băgat din nou mîna în buzunar, cel de la cassă îţi dă şi o foaie A4 îndoită şi intitulată Basilica Saint Servatius vă deschide porţile. Evident, fără a menţiona: Vă deschide porţile, dacă plătiţi!
Firea umană are multe ciudățenii. Printre acestea se numără şi incapacitatea de a preţui ceea ce îţi prisoseşte. Beneficiezi de o nevastă frumoasă, care pe deasupra te mai şi iubeşte. Îți dai seama de valoarea ei abia cînd apare riscul de a o pierde. Învățătură de minte: Pentru a putea să apreciezi un bun cîştigat, ai nevoie ca acesta să-ți lipsească o zi, două. De acest adevăr mi-am dat seama într-o sfîntă zi de duminică, departe de ţară, pe Costa del Sol, în faimoasa Granada a Spaniei. Eram într-un grup de ziariști invitați de spanioli ca să le vedem frumusețile turistice și, evident, să scriem după aia.
Într-un eventual catalog internaţional, Hanurile pentru tineret ocupă un loc intermediar între dormitul în stradă şi şederea la un hotel. Saltul calitativ de la dormitul în stradă la Hanul pentru tineret îl dă acoperişul. Iată de ce Hanul pentru tineret e preferat de tinerii călători întotdeauna ca o a doua etapă din şirul nopţilor petrecute la Paris. În prima, dormi în stradă şi te îmbolnăveşti. În a doua, dacă între timp n-a dat peste tine un camion de mare tonaj, îţi iei catrafusele şi te muţi la Han, pentru că numai de acolo poţi suna să te ia Salvarea.
Despre Revelioanele din alte ţări, televiziunile ne înfăţişează chiar în noaptea poreclită „dintre ani” marfare de secvenţe sub genericul „Anul Nou pe meridianele lumii”. Bairamul planetar despre care vor să ne convingă redactorii, altfel supăraţi c-au nimerit de serviciu tocmai cînd tot Globul se face criță, începe an de an în nu ştiu ce insule din Pacific, unde mai mulți cetăţeni practic dezbrăcaţi dau năvală pe plajă, pentru a urla la Soarele de pe cer, preocupați să intre în cadrul camerei de luat vederi. şi se încheie în Times Square cu sute de mii de cetăţeni îmbrăcați, care urlă şi ei asemenea dezbrăcaţilor.
O ţară străină nu e aşa cum e, ci aşa cum o vedem noi. De cele mai multe ori, prin lecturile anterioare. Acest adevăr n-a fost descoperit de mine. L-au găsit şi l-au rostit alţii, cu mult înaintea mea. Nu l-a descoperit nici Sadoveanu. Cu toate acestea, în trenul care-l ducea spre Olanda, îl spune şi el, cu o convingere neclintită, de parcă ar fi un adevăr nou, şi nu unul vechi de cînd lumea. Iată ce notează el în volumul de călătorii Olanda, tipărit în 1928: „Grăbind mai departe, în regiuni de tranziţie, spre înălţimile de unde vine Dunărea şi unde abia au început a înflori merii, apoi mai înainte, spre Cîmpia germană...
Ajuns la Constantinopol în 1928 (nu pe cont propriu, ci într-un voiaj plătit de altcineva, un amic pricopsit), Camil Petrescu îşi transcria în reportajul Taina Cipreşilor. Rapid-Constantinopol-Bioram, apărut în 1933 şi reeditat de subsemnatul în 1974, la Editura Dacia din Cluj, gîndurile stîrnite de suişul colinei spre Moscheea lui Suleyman Magnificul: „Pe această lungă cale (care mai tîrziu e chiar spinarea lanţului de şapte coline istorice şi molatece, ca ale Romei rivale), zeci de mii de bărbaţi, femei şi copii se duc la munca lor, la necazurile lor, la slujbă, la cîrciumă, la băcănie, iar printre oamenii aceştia care trăiesc ziua de azi...
Decembrie. O mulţime impresionantă, lipsită de griji, suie agale una dintre cele mai publicitate ridicături din lume: Acropole. Cu mai mult de două mii de ani în urmă, pe vremea lui Pericle, e drept, nu în decembrie, ci în iulie, luna cînd începea anul oficial la vechii greci, o mulţime la fel de impresionantă şi la fel de fără prea mari griji urca pe Acropole în cadrul a ceea ce va rămîne în Istorie sub numele de Panateneele, sărbătoarea închinată zeiţei Athena. Între cele două momente există asemănări şi deosebiri.