În noaptea de 31 decembrie 2002-1 ianuarie 2003, Olanda a cunoscut un moment istoric:
Trecerea la euro.
Astfel de momente nu prea se înghesuie în destinul Olandei din ultima vreme. Aici viaţa curge liniştită, atît de liniştită că pare a sta pe loc. Din multe puncte de vedere, viaţa olandezilor nu diferă de viaţa unui canal. Spre deosebire de rîu, canalul pare a sta pe loc. Din cînd în cînd însă pe suprafaţa liniştită o raţă îi dă alteia în cap cu ciocul. Pentru canal, ca şi pentru Olanda, e un eveniment. Un conflict sîngeros care zguduie opinia publică.
La doi ani şi ceva de la divorţul de gulden, Olanda, mai precis, Amsterdamul, a cunoscut un nou moment istoric. Un moment din seria celor menite a înscrie ţara în rîndul lumii. E vorba de un eveniment crucial petrecut în noaptea de 6 spre 7 august 2005. Dimineaţa, în cîteva din locurile aglomerate ale oraşului, a apărut avertismentul: Atenţie la pickpockets!
O asemenea atenţionare poate fi întîlnită în mai toate oraşele-far ale Lumii Occidentale. S-a simţit nevoia unui astfel de tras de mînecă, deoarece Vestul se confruntă cu o nouă invazie a popoarelor migratoare. Amsterdamul e întruchiparea delicateții în relaţiile publice. La Bucureşti, dacă ţi s-a desfăcut un şiret, toată lumea simte nevoia să te oprească şi să te atenţioneze. La Amsterdam nu s-ar întîmpla aşa ceva – să fii oprit și atenționat – nici dacă ţi s-ar vedea chiloţii prin prohabul deschis. Olandezii ar crede că e opţiunea ta să umbli așa pe stradă. Şi dacă tu vrei să circuli aşa, inaugurînd o nouă modă a nădragilor bărbăteşti, atunci ar fi o indelicatețe să ți se atragă atenţia.
Delicateţe e un cuvînt impropriu. El trimite la sensibilitate, la complexitate sufletească, la poezie interioară. Note ce nu se întîlnesc la olandezi. Femeile umblă aici ca niște îngrijitoare de cai, iar bărbaţii ca nişte creştini proaspăt scăpaţi din robia tătară. E vorba mai degrabă de aducerea pe cele mai înalte culmi a neintervenţiei în viaţa celuilalt. Vrea un vecin să se sinucidă cu arma de vînătoare? Ceilalţi îşi văd de treburile lor. Nu se opresc o clipă să-l întrebe de ce şi-a înfipt în gîtlej ţeava de metal. Dacă respectivul se simte bine aşa, cu metalul rece în gură, cu degetul pe trăgaci, ar fi o crimă să-l deranjezi atrăgîndu-i atenţia că i-ar putea sări creierii în toate părţile.
La Amsterdam existau şi operau hoţii de buzunare porecliţi pe englezeşte Pickpockets. Cum au existat și există în toate marile orașe europene. De aceea, în toate aceste orașe cetățenii sunt avertizați să fie atenți la Pickpockets. Olandezii au considerat că un anunţ în genul celor din Londra sau Paris ar fi o gravă imixtiune în viaţa personală a celui de alături. Poate un cetăţean se simte mai mult decît fericit descoperind că i s-a furat portofelul cu acte cu tot. C-a rămas nu numai fără cărţi de credit, dar şi fără acte de identitate. Poate unii bărbaţi încearcă chiar o plăcere erotică în clipa cînd mîna hoţomană se furişează în buzunar.
Olanda face parte din Uniunea Europeană. De aceea, a trecut într-o noapte la euro. De aceea a trecut, tot într-o noapte, la afişarea avertismentului european: Atenţie la pickpockets!
Olandezii sînt un fel de nemţi mai serioşi. Dacă ne gîndim că nemţii ne uimesc pe noi, românii, cu seriozitatea lor, e uşor de înţeles cît de serioşi sînt olandezii.
Serioşi la pătrat!
Cînd e vorba de transpus în viaţă o indicaţie, ei n-au subtilităţi. O transpun în practică imediat și brutal. Aşa şi cu avertismentul. Spre deosebire de alţi orăşeni din Vest, amsterdamezii (locuitorii Amsterdamului – n.n.) au înţeles să dea avertismentului maximă vizibilitate. Londonezii fac asta cu oarecare discreţie. De aceea, anunţurile de prin staţiile de metrou din Londra, de prin piețe par puse acolo de amorul artei. Olandezii şi-au zis:
Dacă rostul anunţului e de a pune în stare de alarmă pe toţi cetăţenii, atunci musai să confecționăm niște bucăţi de pînză albă, să trecem pe ele anunţul în trei limbi – olandeză, engleză şi franceză – şi să le atîrnăm deasupra străzilor și pieţelor mai aglomerate. Aşa se face că în dimineaţa lui 7 august 2003, astfel de bucăţi de pînză scrise pe o parte şi pe alta, fluturau deasupra străzii comerciale, Kovelers, deasupra Pieţii de Flori, deasupra Leidespleinului.
Avertismentul îți sărea în ochi și la intrarea în Cartierul Roșu.
Evident, el se adresa clienților, bărbați cu buzunare, și nu fetelor, îmbrăcate sumar.
Precursorul Caragiale
Marele Caragiale cum ar scrie la Bacalaureat o elevă care vrea să ia zece la Română – consemna într-un articol din 16 noiembrie 1895, Gazeta Poporului:
„Cine a călătorit prin ţările foarte populare a trebuit să vază, pe la toate localurile unde e îmbulzeală mare, un afiş menit să vîre în mare grije pe călătorul care mai ales nu cunoaşte bine limba respectivă. În vestibulurile gărilor şi îmbarcaderelor, pe la burse, pe la panorame, se vede în litere enorme următoarea înfiorătoare povaţă în mai multe limbi: Feriţi-vă de pungaşii de buzunare!”.
Citind aceste rînduri, am ajuns la o concluzie:
Caragiale a fost ca şi mine un călător peste hotare.
Şi tot ca şi mine a observat anunţurile cu pickpockets, expuse acolo unde e îmbulzeală mare. Pînă aici am mers cu ilustrul înaintaş umăr la umăr. De aici însă drumurile noastre se despart. Acum o sută de ani şi ceva, Caragiale traducea Pickpockets prin Pungaşii de buzunare. Subsemnatul simte nevoia unei versiuni moldo-valahe. Pickpockets mi se par intraductibil. În orice caz, dacă s-ar pune problema unei traduceri, ea nu va fi nici în ruptul capului pungaşii de buzunare. Mult mai apropiată de adevăratul conţinut ar fi: Hoţomanii de buzunare sau furăcioşii de buzunare.
Cu o sută şi ceva de ani în urmă, Caragiale vorbea de „litere enorme” şi de „înfiorătoare povaţă”.
Subsemnatul poate garanta:
Cu excepţia Amsterdamului nici un loc de mare îmbulzeală din lume nu foloseşte litere enorme pentru a avertiza asupra existenţei pickpockeţilor. Ca să nu mai spun că „înfiorătoare povaţă” e o exagerare mai mult decît disproporţionată. Eu, cel puţin, oridecîte ori am dat de ea, n-am încercat nici un fior. Nu mi-am luat nici măsuri de securitate.
Mai departe, Caragiale îşi trece pe curat impresia produsă de „înfiorătoare povaţă” la prima lectură:
„Povaţa aceasta mi s-a părut, cînd am văzut-o întîia dată, un fel de mărturisire de impotenţă din partea unei poliţii europene, care avusese totdeuna o reputaţie de sagacitate şi de vrednicie mai presus de orice îndoială”.
Nedumerit, Caragiale ar fi luat din scurt un poliţist:
„Cum? Am întrebat pe un poliţist. Cum? Dumneavoastră să nu aveţi destulă măiestrie şi destule mijloace să preveniţi cazurile de furtişaguri şi să recurgeţi la aşa mijloace? Să vă lepădaţi de datoria de a apăra publicul contra pungaşilor, şi să părăsiţi pe oameni la propria lor apărare?”
Iar poliţistul, extrem de amabil, i-ar fi răspuns:
„Nu se poate altfel, domnule, statul nu are destule mijloace să combată pungăşiile mici. Pungaşii mici sunt prea mulţi, din cale afară de mulţi; ne biruie, micile fapte rele sunt aşa de numeroase, că poliţia trebuie să recurgă la concursul individual al fiecărei persoane oneste pentru a le putea împiedica. Atît mai rău pentru cel ce nu ia bine seama la afişul nostru. Prin urmare „Feriţi-vă etc!”.
Aici, într-o şi mai deplină părere de rău, trebuie să recunosc că eu n-am avut onoarea unui asemenea dialog cînd mi-a sărit în ochi întîia oară povaţa cu pickpockets.
Şi din următoarele motive:
- a) N-am atîta curaj încît să-mi pot permite a aborda netam-nesam un poliţist străin pe stradă. Pentru a-l întreba de o anume adresă, hai, parcă ar mai merge, pentru că şi aşa nu ştie, dar să-i cer socoteală ca reprezentant al Poliţiei din ţara sa, asta, nici că s-ar putea.
- b) Admiţînd c-aș avea curajul (după o pregătire sufletească prealabilă) nu cred c-aş primi vreun răspuns în genul celui primit de Caragiale.
Mai întîi pentru că Poliţistul nu-i mandatat să facă declaraţii publice în numele întregii Poliţii din ţara sa. Pentru asta există un purtător de cuvînt.
În al doilea rînd, pentru că un asemenea dialog, extrem de interesant, de altfel, presupune un text mai mare decît propoziţia simplă. Ceea ce presupune la rîndu-i, cunoaşterea limbii engleze dincolo de hotarele lui Thank You! şi OK! - c) Admiţînd c-aş avea curaj şi, evident, disponibilităţi de limbă, n-aş simţi nici un imbold s-o fac. Pentru mine, poveţele despre pickpokets nu exprimă delăsarea poliţiei sau, cum scrie Caragiale, „lepădarea de datoria de a apăra publicul împotriva pungaşilor”.
Eu cred că sunt afișate dinadins, și anume pentru a atrage cît mai mulți turiști occidentali. Se știe că locuitorii Vestului luminat și bogat trăiesc acasă la ei într-o deplină plictiseală mic-burgheză.
Cînd devin turiști simt nevoia unei ațîțări a personalității.
Anunțurile „Feriți-vă de Pickpockets!” sînt menite a le oferi o trăire cît de cît interesantă:
Sperietura.