Ar fi fost cazul să dau gata mai de mult aceste prime file din jurnalul meu american. Am amînat însă zile în șir momentul luării la trîntă cu aceea îngrozitoare frază de început, despre care Rebreanu spunea că e cea mai grea din tot romanul. E dificil, extrem de dificil, mai ales cînd ai condiția mea – de călător întîia oară în America – să rupi o bucată din timpul vizitei pentru a te închide, ca într-un mormînt, în fața colii de scris.
Conferință de presă cu mai-marii Consiliului Europei și cu șefii celor două state puternice de pe continent: Helmut Kohl și François Mitterrand. Reușesc cu mare greutate să pun laba pe un loc în rîndul al doilea. Avusesem noroc. Primele cinci rînduri fuseseră ocupate cu o oră înainte de începerea Conferinței. Veniți mai devreme, fericiții își marcaseră locul prin sacoșe, poșete, fulgarine, lăsate cît mai vizibil. Au trecut patru ani de la răsturnarea lui Ceaușescu.
La Schönbrunn, prințese ca gunoiul! – exclamă, la un moment dat, nemuritorul Švejk. Reuniunea Consiliului Europei s-a ținut nu departe de celebrul Palat imperial. Văzînd înghesuiala politică la nivel înalt din 8 și 9 octombrie 1993, n-am putut să nu exclam și eu, parafrazîndu-l pe eroul lui Hašek: la Viena, șefi de stat ca gunoiul! O personalitate e măreață cînd e singură. Cînd e cu mai multe, riscă să devină ridicolă. Asemănător unei dive goale. Cînd e singură, e Venus din Milo. Cînd e cu mai multe, e Joiana din cireadă.
Reuniunea are loc la Austria Center. La Austria Center se poate ajunge și cu metroul. Cel puțin așa susține o broșură pe care ne-au făcut-o cadou organizatorii joi seara, împreună cu harta Vienei (ciupită de la vreun hotel pe gratis), programul reuniunii și alte hîrtii, cumplit de neinteresante, cum sînt toate hîrtiile pe care ți le vîră pe gît reuniunile internaționale unde se pierde vremea. Noi însă luăm decizia istorică de a merge cu taxiul. Zis și făcut. La Viena, taxiurile sînt pretutindeni. Nu întîlnești însă, ca la noi, mașini de tot felul, de la fragilul Trabant pînă la mediocra Dacie.
Plecat dintr-o capitală unde pînă și un congres al cultivatorilor de leuștean dă totul peste cap, mă așteptam ca reuniunea la vîrf a Consiliului Europei să-ți sară în ochi: printr-o pancartă, printr-un afiș, printr-un polițist în plus. Nimic din toate acestea pe aeroportul din Viena. Nici un semn că, începînd de mîine, va avea loc aici Un eveniment politic major al vieții internaționale. Că orașului puțin îi pasă, ne convingem pornind în căutarea biroului Information. Consiliul Europei ne-a dădăcit, înainte de a o lua spre Viena, să ne prezentăm la acest Birou imediat după aterizare. Evident, dacă vrem să ajungem la hotel.
Joi, 7 octombrie 1993. Mîine începe la Viena reuniunea șefilor de stat și de guvern din țările membre ale Consiliului Europei care va dura două zile: 8 și 9 octombrie 1993. Potrivit Agendei deja publicate, la reuniune România va semna documentele de aderare. Decizia a fost luată la ședința Comitetului de miniștri ai Consiliului Europei din 4 octombrie 1993. Prin raportare la Uniunea europeană, club select al puterilor occidentale, Consiliul Europei e un fel de restaurant din centru unde se țin nunțile protipendadei locale. Învingător în Războiul rece, Vestul a decis să vîre țările din Est mai întîi în Consiliul Europei ca să se despăducheze de comunism.
Am ajuns la Frankfurt după o călătorie de vreo săptămînă și ceva în Finlanda. Și acum, după ce-am stat tot vreo săptămînă la Frankfurt, pot spune în deplină cunoștință de cauză: Abia după ce aterizezi la Frankfurt îți dai seama ce-ai pierdut plecînd din Finlanda. Îți vine în minte deodată, năvălind din întreaga ființă plină de amintiri, atmosfera de liniște, de împăcare, de comuniune cu Natura, cea din care am ieșit și în care ne întoarcem cu toții. Înțelegi imediat intuiția deșteaptă a filandezilor. Istoviți de marile aglomerații de beton, care emit o căldură puturoasă, de sub plapumă, de forfota bezmetică și huruiala continuă...
„Piaţa permanentă de flori dă culoare şi parfum unei zone altfel dominate de clădiri din administraţie... În fiecare duminică, piaţa se umple de zarva păsărelelor din colovii”. Citatul de mai sus a fost recoltat de subsemnatul din Biblia românilor care pleacă la Paris cu gîndul să vadă şi nu să fure: Paris. Ghid Turistic, un ghid din colecția Doorling Kindersley Book, în traducere românească. Îi spun Biblie, deoarece e singurul îndrumar al vieţii şi activităţii unui român în Oraşul Luminilor. E cum nu se poate de explicit și, mai ales, e ieftin. Alt ghid nu-şi îngăduie să cumpere. La Paris, ca în întreg Occidentul, nu se dă pe gratis nici măcar surîsul.
Istoria modernă a Americii este marcată, din cîte se ştie, de drama minorităţii negre. Discriminarea la care a supus-o majoritatea albă este cunoscută de generaţia matură din România de azi încă de pe vremea propagandei comuniste de tip stalinist. Simplistă pînă la primitivism, această propagandă exagera la modul absurd. Dacă ar fi fost să-i dăm crezare, copacii americani gemeau de negrii pe care albii îi atîrnau în ştreang, albi fioroşi, nu numai pentru că aveau brîul burduşit cu pistoale, dar şi pentru că beau Coca-Cola.
America trece, şi pe drept cuvînt, drept ţara transparenţei absolute. Cu un minim de efort, orice cetăţean poate obţine de la Autorități informaţii pe care noi, europenii, le considerăm ca fiind secrete. Dacă o instituţie sau o persoană refuză să ofere informaţii i se dă în cap cu Amendamentul I la Constituţia SUA. Alături de altele, Amendamentul nr. 1 a fost notificat de Congres în 15 decembrie 1781. De atunci, el şi-a spus atît de mult cuvîntul în aşezarea Americii, încît puţine sînt realităţile de azi din SUA care să nu fie într-un fel concretizări ale faimosului Amendament.