Am ajuns la Paris. Altădată, la încheierea propoziției aș fi plasat semnul exclamării. Semnul că e un eveniment în viața mea, unul pe care l-am dorit. De ce nu l-am pus acum? Pentru că nu mai e demult pentru mine un moment de destin călătoria la Paris. Am fost de multe ori pînă acum în Orașul Luminilor (folosesc metafora asta lustruită de atîta pus pe hîrtie ca să nu repet prea repede cuvîntul Paris), am văzut și am vizitat cam tot ce era de văzut și vizitat, am citit și răscitit mult și multe despre Paris. Mare lucru în materie de noutăți nu-mi mai poate aduce o călătorie la Paris.
Cînd am fost eu întîia oară la Paris?
Cred că pe vremea studenției. Colaboram la Viața studențească , și Niculae Stoian, ca orice Magistru care se respectă, a intervenit pe la BBT să fiu trecut pe lista celor binecuvîntați cu șederea într-o tabără de tineret din Saint Malo, în Bretania. Din tabără țin minte surpriza de a descoperi, în dormitorul împărțit cu turcii, că împărțim și cuvinte precum chibrit, cearșaf, bre, apoi iluzia mea livrescă, de tip camilpetresciană, că spanioloaicele sînt ca în Stendhal. În rest nu-mi amintesc nimic. După pricopsirea din decembrie 1989 am fost la Saint Malo ca turist matur, am bătut în lung și-n lat orașul-cetate, i-am dat tîrcoale cu vaporașul excursionist, dar nimic din cele întîlnite în cale nu m-a făcut să tresar proustian la sclipirea de o clipă a unei amintiri.
Am mai fost la Paris și ca ziarist.
Cred că ultima oară ca trimis al Scînteii tineretului la Festivalul LʼHumanité. Fiecare țară trebuia să aducă, pentru a vinde în tîrgul festivalului, fleacuri de la el de acasă. Eu am adus cu mine într-o sacoșă de tip sportiv fluiere, țărănci de lemn cu catrință de pînză autentică. Le-am vîndut, dar banii nu i-am predat potrivit protocolului organizatorilor. I-am luat pur și simplu, ba chiar am plecat cu ei înainte de spargerea tîrgului. Evident, am cumpărat cu ei cărți de la buchiniști. Ce emoție să văd cărțile expuse privirii mele flămînde de intelectual din Est!
Am mai fost la Paris după Zăpăceala din decembrie 1989 de multe ori. De astă dată, cu bani. Nu la nivelul unui miliardar dîmbovițean, dar suficienți pentru a cumpăra cîte cărți încăpeau în valiză. Am trecut și pe malul Senei, pe la buchiniști. N-am mai trăit emoția de altădată, fericirea de a avea în fine un Sartre, un Camus. De unde trag concluzia, acum, la bătrînețe, că fericirea – vorba rușilor – nu depinde de cîte frigidere ai în casă, așa cum împăcarea conjugală n-are nici o legătură cu numărul de camere ale vilei. Poți fi fericit la mansardă și nefericit în Palat, cu lachei plătiți să-ți ghicească dorințele.
Să mă întorc însă la Parisul lui ianuarie 2020. Altădată, ajuns la Paris aș fi fost tot timpul pe afară, înnebunit că trece vremea, se apropie ora plecării și eu n-am văzut decît foarte puțin din ceea ce mi-am propus să văd în călătoria asta. Acum însă am stat în camera de aparthotel, lucrînd la eseul cu teroriștii, o întreagă zi și încă o jumătate, la Galerie Lafayette, unde am însoțit-o pe Doina, am urcat la ultimul etaj, cel cu cafenele, și am stat ore întregi în fața laptopului. N-aveam nici un chef să ies din magazin, să bîntui prin jur și să filmez. La etajul ăsta sînt librăria magazinului, prăvălia cu suveniruri, o hală cu papetărie mai deosebită decît cea din librării și un sector de IT. Cu ce lăcomie aș fi umblat altădată printre rafturi! Cîte fleacuri inutile aș fi cumpărat! Acum am dat doar o raită, am luat un pix mai șugubăț, cu gînd să-l cumpăr, dar mi-am amintit că am acasă o ladă cu suveniruri din alte călătorii, inclusiv din cele la Paris, că nu emoționez pe nimeni în țară, cînd le dau ceva adus din străinătate, și că în general cumpăr de dragul de a cumpăra. Am luat, totuși, de la sectorul Cărți pentru turistul străin, o broșură cu muzeele din Paris, socotind că pe frigul și pe greva asta, mă voi înfunda prin muzee.
Nici asta n-am făcut.
Unde sînt vremurile de altădată?
S-au trecut, ca și zăpezile!