Strada Mare din Edinburgh este Prince Street. Cel puţin aşa zic toate ghidurile despre Scoţia. Literatura unor astfel de cărţi se adresează turistului străin. Celui pe care îl vei vedea, peste tot în lume, umblînd de colo pînă colo cu o carte deschisă în mînă, citind cîteva rînduri, ridicînd privirile spre monumentul din faţă, din nou citind şi din nou ridicînd privirile, mai ceva ca un evreu habotnic la Zidul Plîngerii. Nu e de mirare că toate ghidurile dedicate istoricei capitale a Scoţiei ţin să definească Prince Street drept strada unde lumea din Edinburgh face shopping. Am folosit dinadins acest barbarism oribil în locul românescului face cumpărături, deoarece a face shopping e mult mai nimerit pentru a surprinde acţiunea prin care intri în magazin, scuturi din cap mai rău decît un cal lovit de muşte cînd vînzătoarea te întreabă, Can I help you? dai o raită printre rafturi şi ieşi în stradă fără să cumperi nimic pentru ca la următorul magazin să repeţi figura.
Pe Strada Mare din Edinburgh substituirea românescului a face cumpărături cu barbarismul a face shopping e cu atît mai necesară cu cît mare lucru faţă de alte capitale ale lumii nu vei găsi în magazinele de aici. Pe lîngă tradiţionalele Marks and Spencer, Frasers, Strada Mare din Edinburg îţi oferă doar bătrînul Jenners (deschis în 1835), supranumit şi Harodds al Scoţiei. Mai precis, îți oferea, pentru că acum, în 2023, magazinul nu mai există. În locul lui s-a amenajta un hotel. Merită să intri în acest magazin nu doar pentru că el se mîndreşte a avea printre clienţi pe Sultanul din Brunei, dar şi pentru că aici îşi iau ceaiul marii oameni bătrîni ai Edinburghului. Eu, cel puţin, ajuns aici în căutarea unui restaurant cu autoservire, am crezut o clipă că magazinul practică un soi de ajutor social pentru bătrîni, atît de mulţi domni şi doamne în vîrstă am întîlnit ducînd pe tava tremurîndă (de la mîinile tremurînde) o ceaşcă de ceai şi un chec.
Pe partea stîngă a Străzii Mari, se ridică o serie de clădiri vechi, cu doar două-trei etaje, asupra cărora există o unanimitate mondială:
Sînt mai mult decît urîte! De cealaltă parte se întinde unul dintre multele parcuri ale oraşului. Aici se pot vedea, pe o lungime de un kilometru, bancă lîngă bancă. Fiecare bancă, deşi la fel, a fost donată de cineva cîndva. Pentru a şti asta, pe fiecare bancă a fost fixată o plăcuţă cu un text prin care persoane fizice şi juridice au ţinut să intre în eternitate. Unele plăcuţe vorbesc despre înseşi persoanele donatoare. Altele despre neamurile sau camarazii de arme şi de şcoală ai acestora. Cum donatorii au ţinut să-şi treacă pe plăcuţă nu numai numele, dar şi profesia şi, mai ales, motivul pentru care banca trebuie să trimită pe cineva în nemurire, trotuarul lui Prince Street dinspre parc e o veritabilă carte despre Scoţia modernă. O pot citi de la un capăt la altul al străzii, cale de un kilometru. Cu o singură condiţie: să plouă. Dacă e cumva soare, ceea ce în Scoţia e un eveniment meteorologic de excepţie, cum au fost la noi inundaţiile, n-ai cum să citeşti plăcuţa decît spunîndu-i cetăţeanului de pe bancă să se ridice niţel în picioare.
Băncile comemorative, pentru că așa se numesc așezămintele din lem, cu plăcuțe ca de morminte, se găsesc în multe locuri din Edinburg. Am făcut efortul intelectual, dar mai ales fizic (întruchipat de datul din picioare) și am consemnat, pentru posteritate, cîteva din textele imprimate pe aceste plăcuțe. Asemenea tuturor inscripțiilor semnate și, mai ales plătite de neamuri, de cunoscuți, de amici, textele vădesc o puternică propensiune a autorilor spre proza involuntară. Ai impresia, parcurgîndu-le, că în fiecare om pîndește nu o fiară, nu un înger, ci un prozator care abia așteaptă să răbufnească. Acest adevăr explică și de ce postează pe facebook așa de mulți oameni. Toți simt zgîndărindu-i, cu o tărie egală celei erotice, nevoia de a face proză fără să-și dea seama.
Istoricii literari pun nevoia de a scrie pe seama unor emoții uriașe, dospite în personalitatea unui prozator. Dacă respectivul nu se grăbește să ia tocul sau, mai rău, tastatura, și să se exprime cît mai repede și cît mai năvalnic riscă să se umfle și să explodeze ca o bășică.
Pe primele locuri, într-un top al scriitorilor de pe plăcuțe, stau aceste inscripții:
„În amintirea soțului meu drag James Gilroy, surorii sale doamna Bharucha (născută Jessie Gilroy) și a soțului ei dr. Nadir Bharuscha.
Fie ca drumul să se înalțe pentru a te întîlni
Fie ca vîntul să-ți sufle mereu din spate
Fie ca soarele să-ți strălucească pe față
Fie ca ploaia să cadă blînd pe cîmpiile tale
Pînă cînd ne vom revedea”.
*
„May Lilian Davenport McKenzie
1910-1979
Cîndva m-am pierdut
Dar acum m-am regăsit
28.12.1984”
*
„Pentru dragul și prețiosul îngeraș al nostru
Daniel David Martin
1991-2012
Cei ce-i iubim nu pleacă niciodată
Merg alături de noi în fiecare zi
Nevăzuți, neauziți, dar mereu aproape
În continuare iubiți, li se duce dorul și neprețuiți
Veșnic fiu tînăr.
Cu dragoste mama și tata xxxx”
*
Moartea aduce mereu întuneric
Dar unde există dragoste, există și lumină
Mulțumim că ai împărțit lumina ta cu noi.
DANNY MARTIN
Bucură-te de priveliște!
Din partea tuturor prietenilor tăi.”
Una din cele mai des întîlnite ziceri de pe Glob e „Despre morți numai de bine”. Ea pare a intra în conflict cu viața. Deși Hitler e mort, nimeni nu-l vorbește de bine. Realitate valabilă și în cazul lui Stalin. De fapt, Despre morți numai de bine se referă la morții proaspeți, care n-au fost încă îngropați. Așa se explică de ce toate textele făcute publice le exclud pe cele încă ținute în secret despre o personalitate care tocmai a murit sunt numai de bine. Sunt personalitățile supuse de-a lungul întregii lor vieți unor insulte, calomnii și acuzații de o rară violență. Cînd mor aceste personalități devin brusc simpatice. De unde am putea trage concluzia – bizară – că multe personalități ar trebui să-și dorească să moară cît mai repede.
Băncile comemorative din Edinburgh aduc o contribuție majoră la Învățătura Despre morți numai de bine. Nu știu cum au fost morții cînd trăiau. Sigur e însă că acum, morți demult fiind, ei întruchipează, potrivit plăcuțelor, tot ce a avut mai bun omenirea:
„În amintirea fiicei mele
Anne Ramage
1957-2000
Lumea e mai mică fără tine.
Tata
*
În amintirea lui
JEAN BROWN
A trăit mult și a rîs mult.
Din partea celor mulți prieteni ai ei.
*
În amintirea soțului și sufleului meu pereche
ALAN ANDERSON
O persoană, un tată și un prieten minunat.
Îi ducem dorul cu adevărat, iubit mereu și pentru totdeauna.”
Marile personalități se păstrează în memorie prin fapte mărețe. Napoleon prin campaniile sale. Einstein, prin teoria relativității. Chaplin prin filmele sale. Băncile comemorative din Edinburgh introduc în această literatură fapte aparte prin care decedatul sau decedata au rămas în memoria neamurilor și amicilor.
„Zîmbiți
În amintirea lui
SHAN JIANG
31.03.1994-22.06.2015
O chinezoaică frumoasă care a iubit și s-a bucurat de viață pe deplin.
Din partea familiei și prietenilor preaiubiți
*
În amintirea lui
Margaret Chisholm (1931-1999)
Căreia îi plăcea să-și plimbe cățeii prin Meaddows
Cu dragoste, Lynda, Ross and Neil
*
Pentru draga mea soție
JESSICA SUSAN PACEY
Pentru nunta noastră din 1 mai 1978
Și pentru toate zilele noastre
Petrecute în preaiubita Scoție.
*
În amintirea lui Tom.com
Membru al clubului cafelei și un prieten iubitor
Multe mulțumiri că ai fost amicul nostru
Ne va fi dor pentru totdeauna de tine
1982-2010
*
Acest copac și acest loc sînt în amintirea
Familiei Morison Inches
Care au locuit la numărul 51
Și au îndrăgit aceste grădini”.
Observați faptele mărețe pentru care cineva e îndreptățit să rămînă în memoria posterității:
„Și-a plimbat cățeii prin… Meadows.”; „Au locuit la numărul 51” (de înțeles că locuind la nr. 52 n-ar fi rămas în memorie); „a iubit și s-a bucurat de viață”.
Atît despre Prince Street, Strada Mare a Edinburghului, capitala Scoţiei.
Abia aștept s-o revăd în noua călătorie, cea din august 2023.