Spaniolii sînt cunoscuţi în Europa și chiar în lume, printre altele, și grație iscusitului hidalgo Don Quijote de la Mancha. Din cîte ştim de pe Wikipedia, domnul respectiv e întruchiparea lipsei de simţ practic absolut. Din motive pe veci necunoscute, el se năpuşteşte cu lancea asupra unei mori de vînt. Nu are importanţă că o maşinărie precum moara de vînt era faţă de lancea lui Don Quijote cam ce e azi un bombardier american B 21 faţă de un pistol cu gaz. Important rămîne lipsa de simţ practic a celebrului hidalgo. Altuia i-ar fi trecut prin țeastă, înaintea atacului, că şi-ar putea strica lancea în aripile morii. Și, între noi fie vorba, o lance costă. Această evidentă criză de pragmatism a fost atribuită, prin extensie, poporului spaniol. Cine merge în Spania se aşteaptă să întîlnească la fiecare pas și în orice clipă demni urmași ai lui Don Quijote în materie de trăit aerian.
Nimic mai puţin adevărat.
Dimpotrivă, vizitînd cîteva din marile monumente ale Spaniei, am remarcat de îndată un spirit practic zdrobitor.
Cu acesta te confrunţi, mai întîi, la Cordoba.
Printre alte chestii pe care ghidul te obligă să le vezi, Cordoba are o clădire trecută în enciclopediile Lumii sub titlul Moscheea-Catedrală sau Catedrala-Moschee. Pînă şi-un ageamiu într-ale religiei ştie că între Moschee şi Catedrală se întinde prăpastia dintre religia creştină şi religia islamică. Hai, Catedrala-Biserică sau Biserica-Catedrală, parcă ar mai fi înţeles. Deşi divizată printr-o schismă celebră, cele două confesiuni – catolică şi ortodoxă – aparţin totuşi, aceleiaşi religii: creştine.
Nevoia de a fi Șef peste un teritoriu
Cum s-a ajuns însă la acest fier de lemn numit Moscheea-Catedrală din Cordoba?
Foarte simplu.
Graţie spiritului practic al spaniolilor.
Pînă în 1236, Cordoba a fost sub stăpînire arabă. În anul de graţie 756, Abd-er Rahman I decide să se rupă de califatul de Damasc şi să se proclame emir independent. Dacă ne gîndim la ce s-a întîmplat în URSS şi în Jugoslavia după 1989 îl vom înţelege pe Abd-er Rahman. În fiecare om stă pitită nevoia de a deveni mai mare peste un teritoriu. Graţie acestei nevoi nu-i exclus ca peste o sută de ani planeta să numere tot atîtea state cîte localităţi sînt azi. Vom avea astfel nu numai regiuni-republici sau regiuni-regate, dar şi cătune cu preşedinţi aleşi prin vot direct şi universal, parlamente ce-şi ţin sesiunile în grajdul comunal şi ambasadori proveniţi direct din rîndul văcsuitorilor de ghete. Oricum, primul lucru la care s-a gîndit Abd-er Rahman I cînd s-a văzut independent, a fost să trîntească o Moschee. Dar nu o moschee oarecare, ci una care să le întreacă pe cele din Bagdad, Damasc, Ierusalim şi, în general, pe cele existente la acel moment pe Pămînt. Dacă ar fi fost o Moschee pe Marte, indiscutabil Abd-er Rahman I şi-ar fi propus ca a lui s-o întreacă. Măreaţa sa idee a dat piept, chiar de la început, cu o realitate neplăcută. Cînd arabii au cucerit Cordoba de la vizigoţi, ei au găsit în oraş o biserică creştină ridicată de cei învinşi. Lipsiţi de prejudecăţi, arabii au propus creştinilor rămaşi după apariția noului stăpîn să împartă clădirea pe din două. Drept urmare, în aceeaşi construcţie, oamenii se rugau, despărţiţi doar de un perete, la doi Dumnezei adversari: Creştinii la Dumnezeu, şi arabii la Alah.
Avînd o părere mai bună despre el însuşi, Abd-er Rahman Întîiul hotărî că afacerea nu mai putea continua. În consecinţă, el vrea să le ia creştinilor partea din clădire. Aceştia făcură scandal. Surprinzător pentru acele vremuri, Abd-er Rahman nu le taie gîtul cu sabia, nu se apucă să-i bombardeze, nici măcar nu pune mîna cu forţa pe bucăţica creştinilor deşi, între noi fie vorba, era stăpînul oraşului şi pe deasupra şi protejatul lui Alah. Pur şi simplu, el le propune creştinilor să-i vîndă partea lor. Cum aceştia se învoiesc, Marele Emir, fie-i numele lăudat! se apucă de lucru la grandioasa moschee. Nimic nu-l împiedică să pună sapele pe construcţia existentă, să lase terenul gol şi să ridice mîndra moschee. Cu toate acestea, om practic sau, mai ştii, leneş oriental, Abd-er Rahman Întîiul hotărî să lase clădirea la locul ei şi s-o modifice în aşa fel încît să devină moschee. Începute în 785, lucrările au mers într-un ritm atît de rapid încît, în 788, building-ul era gata. Cum se întîmplă, de regulă, în Istorie, succesorii nu s-au mulţumit cu moştenirea primită. Rînd pe rînd, Abd-er Rahman II, Al Hakam al II-lea, Al-Mansour ciocăniră la edificiu, mai terminînd un zid, mai ridicînd o coloană, mai punînd o încăpere, astfel că de măreaţa moschee putem vorbi abia în 965 cînd, practic, nu i se mai putea adăuga nici măcar un cui. În 1236, spaniolii, conduşi de Ferdinand al III-lea de Castilia, au pus mîna pe Cordoba. Ce putea face un rege catolic după cucerirea unui asemenea oraş înainte chiar de a se da jos de pe cal? Să procure rapid un loc de rugăciune catolică. Pînă una alta, Cordoba avea deja o măreaţă clădire, Moscheea. Ferdinand al III-lea a proclamat-o catedrală. E drept, era Moschee, chiar dacă regele i-a schimbat numele în Catedrala Santa Maria la Mayor. Se pare însă că pentru spanioli n-avea importanţă ce se ascundea sub noul nume. Putea fi chiar şi un bordel. Numele de Catedrală conta. Cîtă vreme regele lor le-a zis că e Catedrală, ca pe o Catedrală au tratat-o.
Babilonia din ceruri
Totuşi, ar fi fost prea de tot ca noii stăpîni, catolicii, să se roage lui Dumnezeu într-un loc destinat în întregime lui Alah. Acolo, în ceruri, s-ar fi produs, mai mult ca sigur, o încurcătură teribilă. Bănuim cu toţii, judecînd după cele învăţate la şcoală, că în ceruri e mare aglomeraţie: Dumnezeu, Alah, Buda, Odin, plus numeroşi alţi atotputernici zei ai numeroaselor triburi.
Fiecare dintre Dumnezei stă cu urechea aplecată spre pămînt să prindă rugăciunile numai lui adresate. Cum afacerea n-a trezit atenţia americanilor, lipseşte încă o maşinărie ultrasofisticată, compusă din sateliţi, care să capteze murmurele rugăciunilor de pe pămînt, să le salveze automat şi să le direcţioneze spre stăpînul fiecărei religii. S-a rămas în acest domeniu la babilonia seculară. Fiecare Atotputernic se descurcă pe cont propriu. Dîndu-și seama de asta, catolicii au trîntit în mijlocul moschei un altar creştin. Cît de cîrpănoşi vor fi fost regii spanioli, totuşi realizaseră că simpla modificare nu ajunge. Puseră la cale o şmecherie pentru a-l trage pe sfoară pe Dumnezeu. Mai trebuiau unele modificări pentru ca Dumnezeul catolic să-i poată face sîc! lui Alah, că i-a mai luat un lăcaş. În 1257, Fernando de Mesa, episcop de Cordoba, mută altarul în aşa fel încît credincioşii catolici să nu se roage cum făceau pînă acum, spre Meca, ci spre Ierusalim. Alţi şefi ai bisericii catolice, sprijiniţi de regi, umblară şi ei la clădire, în aşa fel încît, fără a fi nevoie să scoată bani pentru a ridica o catedrală, să-i poată spune Moscheii, Catedrală. Fură dărîmate mai multe coloane de tip musulman şi înlocuite cu ogive catolice, iar minaretul deveni clopotniţă. Dat fiind că nici un rege n-a găsit de cuviinţă să scoată bani din buzunar pentru a termina o dată afacerea, Catedrala din interiorul Moscheii s-a construit de-a lungul a zeci de ani. Cum însă odată cu anii s-a schimbat şi arhitectura, Catedrala din Cordoba are de toate în materie de stil: gotic, renascentist, italienizări. A rezultat un soi de tochitură religioasă, descumpănitoare pentru vizitatorul care se pricepe la Catolicism. Pentru vizitatorul obișnuit e o încîntare. Deşi activă în ipostaza de catedrală, instituţia trece, potrivit ghidurilor, drept cea de-a doua Moschee din lume, după cea de la Mecca. Turiştii vin buluc aici pentru a vizita Moscheea. Banii intră în buzunarul statului spaniol. Cum acesta e catolic, ne confruntăm astfel cu strălucita întruchipare a zgîrceniei spaniole: Catedrala catolică trăieşte pe spezele Moscheii musulmane.
Nu e singurul exemplu de cît de zgîrie brînză pot fi spaniolii. La vreo sută de kilometri de Malaga, pe o stîncă înaltă de vreo 100 de metri, se află localitatea Ronda. Ca toate aşezările din sudul Spaniei, ea a stat multă vreme sub stăpînire arabă. În 1485, spaniolii catolici reuşiră să pună mîna pe ea. Nu fără probleme, dat fiind că localitatea era o veritabilă fortăreaţă. Cum era şi de aşteptat, noii veniţi aveau nevoie de un loc de cult. Alţii s-ar fi apucat să trîntească o catedrală. Nici vorbă de un asemenea gînd la spanioli, a căror zgîrcenie i-ar fi făcut să moară la ideea de a vîrî mîna în buzunar. Ca şi-n alte locuri, ei au avut noroc. În piaţa centrală a localităţii, numită ca peste tot în Spania, Plaza Maria, se afla o Moschee, construită de arabi. Oameni practici, spaniolii n-au complexe. Se cere musai să facă rost de un loc de cult. Iau moscheea, umblă puţin la ea şi o transformă în Biserica Santa Maria la Mayor. Lucrurile nu sînt însă simple. O moschee e totuşi o moschee. Să faci din ea, fără prea mulţi bani, o biserică de rit catolic e ca şi cum ai face dintr-o oaie o capră care să fete viţei.
Cu unele lucruri a mers ușor. Astfel, minaretul a fost ciocănit niţel, spart într-o parte, dres într-alta, şi a ieşit, pînă la urmă, o clopotniţă. Mai greu a fost cu interiorul propriu-zis. La început, noii veniţi se aruncară la lucrări cît mai mari. Se apucară, astfel, de un perete, pe care-l împodobiră atît de bogat că rămaseră fără un şfanţ. Deoarece nu s-a descoperit încă biserica dintr-un singur perete, constructorii improvizară rapid restul.
Urmarea?
Peretele pus e de o sărăcie lucie. Oricît de zgîrie brînză sînt spaniolii, nu-şi puteau permite să aibă o biserică paparudă. Construcţia trebuia dusă pînă la capăt. Pentru a face rost de bani, om practic, regele Filip al II-lea va accepta ca biserica să se pricopsească cu mai multe balcoane, din care se puteau urmări spectacolele din Piaţă, şi, în general, care puteau fi folosite ca locuri de fală pentru nobilime. Voiai un balcon la discreţie? Nimic mai simplu. Scoteai banii. Vîndute la suprapreţ, balcoanele au fost sursa financiară pentru a continua construcţia. Cum însă orice spaniol face apoplexie cînd e vorba să pună cîţiva bani jos, suma pentru biserică a fost dată cu ţîrîita de-a lungul a două sute de ani. Ca şi-n alte cazuri, stilurile la modă s-au schimbat. Astfel că Santa Maria la Mayor oferă vizitatorului un haloimis arhitectural: Arăbesc, gotic, renascentist.
Minaretul transformat în clopotniță
Nu e singurul exemplu din Ronda de pînă unde poate merge lipsa de complexe a spaniolilor cînd e vorba de bani. La încrucişarea străzilor Armiñan şi El Marqués de Salvatierra se găseşte minaretul San Sebastian. Istoria lui e semnificativă pentru zgîrcenia spaniolilor. Pînă la cucerirea Rondei, aici se afla turnul Moscheii, de unde muezinul chema la rugăciuni de cinci ori pe zi. După venirea spaniolilor, minaretul a fost transformat pur şi simplu, fără prea mari modificări, în clopotniţa bisericii San Sebastian. Cu timpul, din lipsă de bani, biserica a dispărut. Clopotniţa a rămas. Numai că ea e un minaret. Adevărul s-a dezvăluit gol-goluţ, clopotnița a devenit ceea ce fusese: minaret. Astfel că azi, la bifurcaţia celor două străzi, ghidul îţi prezintă minaretul care a trecut prin faza intermediară de clopotniţă.
Nu sînt singurele mostre de cîrpăceală spaniolă. Peninsula e arhiplină de astfel de miş-maşuri culturale. La Alhambra, în Grenada, Mexuar-ul, parte a primului palat arăbesc pentru guvern şi administraţia judiciară, a fost pur şi simplu transformat în capelă catolică după Recucerire. Carol Quintul n-a dărîmat palatele maure. În 1526, Maiestatea sa decide ridicarea unui palat propriu în coasta celor maure. Banii erau luaţi cu japca prin taxe şi impozite. Morişcanii, arabi ce-au preferat trecerea la creştinism, plecau din peninsulă, or puneau de-o revoltă. Regele se văzu obligat să întrerupă lucrările de împodobire a palatului. Astfel că Palatul lui Carol Quintul a rămas doar cu pereţii. Lîngă splendorile palatelor mauriene e un fel de hardughie goală, rece, bună pentru uscat grîul.
În celebra operă a lui Cervantes, Don Quijote se repede asupra morilor de vînt doar cu lancea. Cîrpă-n fund, ca toți spanioli iscusitul hidalgo probabil a vrut să facă economie. Şi a reuşit. Confruntarea i-a adus drept pagubă doar o lancea ieftină, care se găsea pe toate drumurile.
Un altul decît un spaniol ar fi apelat la o catapultă.
Da, dar asta costă.