Strada Mare din Washington se numeşte Georgetown. Am fericita ocazie s-o cunosc într-o seară de mai, seară de neuitat, cum ar scrie prozatorul debutant. Descind pe celebra arteră din Washington, unde am fost pricopsiţi cu hotelul de către Freedom House. Hotel e un fel de a spune. Instituţia se dovedește în realitate un soi de cămin de familişti american. De la hotel, o iau pe jos, supus stelei călăuzitoare a oricărui român în străinătate: Între taxi şi mersul pe jos, îl preferă automat pe ultimul.
Nu de alta, dar taxiul răstoarnă cîţiva dolari odată în cîteva momente. Mersul pe jos aduce cu sine, alături de febra musculară, tocirea pingelelor. Nu s-ar putea jura că e pe gratis! După un anumit timp, pingelele se vor eroda asemenea capitalului politic al unui partid ajuns la Putere. Mai devreme sau mai tîrziu, va trebui, aşadar, să-ţi cumperi alţi pantofi. Totuşi, una e să dai dolarii acum şi alta e să te gîndeşti, păşind voiniceşte spre podul peste Potomac, la cheltuieli fatale, deşi, pe nesimţite, asta o cauţi.
Intrarea pe stradă nu-i aşa de simplă cum m-aş fi aşteptat. Şi nu pentru că trotuarele stau să dea peste digurile marginale de atîta lume, ci pentru că în orice moment poţi fi izbit frontal de un cetăţean care face jogging. Cu îndeletnicirea asta mă ocup şi eu. Anii de experienţă în domeniu m-au învăţat însă că alergare presupune un minimum de spaţiu şi un minimum de aer liber. De aceea, în America, în Anglia, în ţările jogging-iste, vei vedea inşi dînd din coate ritmic şi respirînd ca o locomotivă doar prin parcuri, pe dealuri sau pe malurile apelor. Aici, însă, la Washington, se face jogging pe o stradă supraaglomerată atît pe trotuare, cît şi pe caldarîm, într-un aer pentru care ţi-ar trebui mască şi doar ca să stai pe loc, d’apoi ca să mai şi alergi. După ce sar într-o parte, să nu mă lovească un mergător pe patine cu rotile care nu respectă dreptul omului de a merge pe trotuar, stau o clipă să mă întreb dacă, într-adevăr, cetăţenii pe care-i văd sînt autentici practicanţi de jogging. O adîncă meditaţie, extrem de dificilă în condiţiile huruitului pe care-l fac avioanele în coborîre spre un aeroport. Ajung la concluzia că sînt membrii unei secte intitulate „Să ne sinucidem individual vrem acum”. Asta deoarece e sinucidere curată să alergi în chiloţi, gol pînă la brîu, cu urechile gata să explodeze de asurzirea walkman-urilor, pe o asemenea stradă. Unii aleargă printre pietoni, maşini, biciclete, motociclete de mare turaj, trecînd de pe trotuar pe caldarîm şi invers. Alţii aleargă de-amboulea. Nu se uită nici în dreapta, nici în stînga. E, pare-se, soluţia cea mai fericită. Dacă-i loveşte o maşină, nici o problemă. Oricum sînt sinucigaşi. Dacă scapă, nu-i nimic, mai sînt şi seri de vineri. Oricum, sînt singurii care se descurcă în nebunia de pe Georgetown. Pietonii se dau la o parte sau se lasă zvîrliţi de umărul alergătorului. Şoferii îi ocolesc sau frînează prudenţi, ştiind că în caz de ciocnire, problema nu e omuciderea din culpă, ci boţirea maşinii. Cu omuciderea o mai rezolvi, pe cînd cu boţirea botului n-ai scăpare: Trebuie să scoţi şi să dai dolari!
Strada Georgetown e mărginită mai ales de crîşme. În viaţa mea de călător n-am văzut cîrciumi atît de aglomerate. Prin ferestrele fără perdele, se văd inşi tăbărîţi pe cîte-o masă, golind halbe după halbe, cu o febrilitate de oameni care au aflat că mîine vine sfîrşitul lumii. Din cauza zăpuşelii, toate crîşmele au ferestrele larg deschise. Mulţi consumatori cer masă lîngă fereastră şi stau cu picioarele atîrnate afară, peste tocul ferestrei. Aşa că, nu de puţine ori, ca trecător, te vezi obligat să cobori de pe trotuar pentru a nu te izbi de picioarele ce ies prin ferestre. De la un capăt la altul, strada e mai ceva decît o piaţă de vechituri. Motoarele maşinilor ce merg bară la bară huruie infernal. Din cînd în cînd bubuie, mai rău ca o antiaeriană, o motocicletă de ultimul răcnet. Prin ferestrele larg deschise dau buzna în stradă smiorcăielile saxofoanelor şi ţipetele isterice ale tînguirilor de tobe. Se practică din plin jazz live-ul. De jazz live se ocupă şi un negru bătrîn ca-n filmele cu sudişti, aşezat la un colţ. E un soi de om-orchestră: Cîntă la saxofon, bate toba şi ţine ritmul cu piciorul.
Hărmălaia e spartă de vaietul tipic al maşinilor de Poliţie. Ca din pămînt apar la un moment dat cinci asemenea maşini, toate ţipînd din răsputeri şi agitînd lumini. Așa cum am văzut în filmele americane, de cum au ajuns la fața locului, se aşează bot la bot. Curioasă, mulţimea năvăleşte la locul cu pricina. Apar veşti contradictorii. Ba că undeva, la o cameră de hotel, o tînără a fost găsită moartă. Ba că într-un bar s-ar fi tras. Ba că e pur şi simplu vorba de un film. Cum nu reuşesc să mă lămuresc, îmi continuu aventura începută cu oarece în minte. Căutarea unui chioşc de la care să cumpăr mere pentru masa de seară. Deşi trec în sus şi-n jos de cîteva ori strada, nici vorbă de un asemenea loc vegetarian. Nu găsesc nici un magazin căruia să-i spun, ca să fiu mai bine înţeles, aprozar. Pot cumpăra în schimb alte lucruri: piese de schimb pentru bicicleta nautică, măşti Woodo, cîntare ce măsoară fructele în grămadă, limuzine la 100.000 de dolari bucata. Sfîrşit, hotărăsc să mă întorc la hotel. Apuc un taxi şi urc. Aici se iveşte imediat o mare problemă: Șoferul nu ştie cum se poate ajunge la adresa pe care i-o dau, trecută pe o bucată de hîrtie.
Din fericire, ţin minte cum am ajuns pînă aici. Graţie îndrumărilor mele, ajungem cu bine la hotel. Deşi nu-mi mulţumeşte, sînt sigur că mi-am adus şi eu mica mea contribuţie la gloria viesparului american. Respectivul şofer nu se va mai face de rîs în clipa cînd un francez, cetăţean al unei ţări care contestă hegemonia americană, îi va cere să-l ducă la hotel.