Potrivit ghidurilor, graniţa dintre limbile vorbite în Elveţia e cea dintre brînzeturi. Zona francofonă produce sortimentul Gruyere, zona germanofonă şvaiţerul Emmentaler.
Intelectualii călători prin Ţara Cantoanelor vor fi de altă părere. Graniţa dintre limbile vorbite e graniţa dintre Le Matin şi Blick, cele două ziare populare ale Elveţiei. De ziarul Le Matin dai prin toate cafenelele din Geneva. Tabloidul ăsta de treabă, diferit de cele britanice, deosebit de agresive, poate fi văzut în poala călătorilor cu trenul pînă la Biel (în germană), Bienne (în franceză). De aici începe limba germană. Distingi asta din ordinea limbilor în care sînt anunţate staţiile următoare. De la Geneva pînă la Biel/Bienne franceza e pe primul loc. De la Biel/Bienne pînă la Zurich franceza e detronată de germană. Distingi deosebirea şi din ziarul pe care-l citesc şi-l discută călătorii: Blisk.
Politicienii vor susţine că graniţa e cea dintre tăbliţele absolut diferite, dintre etichetele care spun acelaşi lucru, deși în limbi diferite. Asta dacă politicienii sînt străini. Dacă sînt români vor spune c-au sesizat graniţa dintre cele două limbi pe pielea lor. Pînă la Biel/Bienne s-au descurcat de minune prin magazine şi restaurante, franceza fiind pentru cei de la poale de Carpaţi o a doua limbă din naştere. S-au descurcat cu vorbitul, dar s-au încurcat cu păzitul buzunarelor. De la Biel/Bienne începînd, le-a fost destul de greu să se înţeleagă cu vînzătorii, cu chelnerii şi cu casieriţele. În schimb, de furat nu i-a furat nimeni.
Eu însă voi spune altceva. Riscînd să mi-i ridic pe toţi în cap contrazicîndu-i:
Granița dintre cele două limbi vorbite în Elveția e graniţa limpede, categorică, dintre două feluri de WC-uri:
Cel tipic spaţiului francofon, cu apogeul atins la Geneva, cel tipic spaţiului germanofon, cu apogeul la Zurich.
La Geneva, la Zurich, indiferent de limba vorbită, a găsi un WC public e o aventură mult mai mare şi mai grea decît a găsi pe stradă un ceas de mînă sau la colţ de stradă o bancă. Spre deosebire de multe locuri din lume, WC-urile publice sînt pe gratis. Da, dar sînt şi discret semnalate, atît de discret că, în cazul celor subterane, îţi trebuie consecvenţă de geolog ca să le descoperi, iar în cazul celor de suprafaţă, rezistenţa unui cosmonaut ca să nu te scapi pe tine. În prima dimineaţă după sosirea mea în oraşul de pe malurile lacului Leman, cum i se spune Genevei de către reporterii care ţin să evite repetiţiile, m-am trezit după rătăcirea stil Încotro voi vedea cu ochii în Place du Bourg – de – Four, lîngă Palatul de Justiţie. Care Palat mi-a sărit în ochi prin generozitatea de a fi împrumutat unui magazin de vinuri autoritatea sa seculară. Toaleta de aici e subterană. O tăbliţă modestă, de o modestie de ceasornicar elveţian, aş zice, te pune în încurcătură. Nu-ţi dai seama din prima clipă dacă treptele duc la WC sau la metrou. Lămurindu-mă în cele din urmă că-i vorba de wc, mi-am luat inima în dinţi şi am coborît. Judecînd după pustietatea din jur, după treptele ciupite de muşchi, a coborî la toaleta de aici echivalează cu a coborî într-o mină de uraniu. Eşti sigur că cobori pe picioarele tale. Nu eşti sigur dacă nu vei urca pe picioarele altora.
De cum am intrat, m-a izbit pustietatea. O pustietate de adăpost atomic după încheierea Războiului rece. Pustietatea e – din cîte se ştie – prielnică faptelor diverse care fac deliciul jurnalelor de Actualităţi TV: tăieri de beregăţi, violuri în grup, lichidări de spioni dubli. Nu numai din cauza asta se cerea să ai nervii tari o dată ajuns în WC-ul subteran. La anumite intervale greu de dibuit în ritmul lor misterios, şuvoaie de apă se prăvăleau năprasnic în scoicile de tip turcesc. Te şi vezi năpustindu-te pe scări la întrecere cu apa pe cașe să-ți ajungă pînă la gît. Dacă n-ai murit de inimă, te poţi descheia la prohab fără grijă. Pînă la prăbuşirea aquatică următoare. Cînd din nou îţi trebuie un efort supraomenesc ca să n-o rupi la fugă. Pişoarele sînt de alamă. Să nu tenteze pe nimeni. Unui robinet grosolan îi curg mucii într-o chiuvetă de tablă cu smalţul spart. Nici urmă de hîrtie igienică, desigur.
Nu departe de acolo, dai peste un loc răsfăţat de toate ghidurile:
Piaţa Catedralei.
Am ajuns aici duminică seara, după ce răzbisem cu greu prin Parc des Bastions, ocupat pentru o noapte de homosexualii şi lesbienele care se dăduseră în spectacolul Parăzii Gay. În toată Piaţa nu era ţipenie de om. Lesne de înţeles strîngerea de inimă în timp ce coboram scările wc-ului subteran. Pînă la urmă a meritat riscul de a albi instantaneu şi iremediabil. Am nimerit peste un wc original. Un wc de tip unisex: cabine comune pentru bărbaţi şi femei. Bineînţeles, materia dominantă era şi aici tabla. Iar materia absentă, hîrtia igienică. La ieşire dau nas în nas cu două fetişcane cu un aer de căpriţe ajunse pe buza unei prăpăstii. Se codeau să intre. Nu-şi puteau da seama dacă e wc de bărbaţi sau de femei. Apariţia mea masculină a tranşat în favoarea wc-ului de bărbaţi. Le-am salvat de la inevitabilele drame ale băşicii udului, explicîndu-le că e un wc unisex.
Cîtă deosebire de wc-urile de limbă franceză în spaţiul limbii germane! Trecerea se face în chip reformist, prin wc-ul din trenul Intercity. Relativ curat, oricum mai curat decît compartimentele pentru fumători, cu săpun lichid, pe care nu-l fură nimeni. Culmea! Un beculeţ cu lumină verde te sfătuieşte să apeşi pe butonul de alături ca să tragi apa!
Şi ajungi în gara Zurich! Un oraş într-o gară. Trei nivele, scări rulante, magazine, restaurante, chioşcuri moderne. La nivelul peroanelor, o orchestră simfonică repetă de zor pentru Concertul de diseară. Un spectacol gratuit pentru călătorii din gară.
WC-ul gării, legendarul wc al gării, a fost încredinţat firmei Mc Clean. Cel puţin aşa înţeleg din textul de pe uşa de sticlă, prin care se vede holul. Sub numele firmei, adresa de internet a companiei. De cum am ajuns acasă, m-am apucat să accesez pagina cu pricina.
Interesant!
Ordinea nemţească îşi spune din plin cuvîntul. După ce uşile de sticlă se dau la o parte din calea ta automat, ajungi într-un hol cu tejghea de recepţie şi un mic magazin cu produse de baie. De aici, drumurile oricărei perechi se despart inevitabil. El trebuie s-o ia la dreapta, spre Departamentul Bărbaţi. Ea trebuie s-o ia la stînga, spre Departamentul Femei. Fiind vorba de un wc din spaţiul germanofon, despărţirea e garantat temporară. Peste puţin timp, dacă au decis să se aştepte reciproc, se vor întîlni în faţa toaletei. Nu acelaşi lucru se poate spune despre un wc din spaţiul francofon. Nu-i exclus ca unul dintre cei doi să întîrzie neliniştitor de mult. Fie pentru că n-a găsit hîrtie igienică, fie pentru că nu şi-a dat seama de cabinele prea libere sau ocupate. Sînt posibile şi explicabile situaţiile în care unul dintre cei doi vine bandajat stîngaci cu batista.
I-a căzut uşa-n cap!
Departamentul Bărbaţi are, la rîndu-i, două subdepartamente, Cabine şi Pişoar, deosebite printr-un criteriu de esenţă: plata! Pentru Cabine trebuie să vîri în maşinăria de acces 2 franci elveţieni. Pentru Pişoar doar un franc. A dispărut, aşadar, madam care şedea pe scaun, lîngă măsuţa cu farfurioară, întîmpinîndu-te cu o privire din care nu-ți dai seama dacă te va lua la mîngîieri sau la goană. A fost aruncată la lada cu vechituri a Istoriei! Alături de crinolină, de tramvaiul cu cai, de poştalion şi de dagherotip. I-a luat locul deschiderea cu monezi. Monezile mai mari de 1 şi de 2 franci ca şi bancnotele pot fi schimbate la automatele din hol. Cabinele sînt dotate cu stopuri inspirate din trecerile de pietoni. Verde = Liber, Roşu = Ocupat.
Pişoarul e o capodoperă a designului modern. Dacă aş fi manager de turism, l-aş înscrie pentru obiectivele de vizitat, alături de Palatul Societăţii Naţiunilor şi de Fîntîna de pe lacul Leman. Cu scoici aşezate circular ca la Masa Tăcerii, cu două robinete întemeiate pe celula fotoelectrică. Hîrtia se aruncă într-o gaură. Evident, după ce te-ai şters pe mîini cu ea.
Recitiți rîndurile despre WC-urile din Geneva.
Nu-i așa că între Zona Germană și cea Franceză se întinde distanța dintre Latini și Nemți?!