Despre calităţile românilor a curs multă cerneală. Bravii noştri naţionalişti, cîntăreţi ai geto-dacilor, s-au întrecut în a descoperi fel de fel de însuşiri. Nici unul dintre ei nu s-a referit însă la o trăsătură prin care românii bat la scor alte popoare: Măiestria de a cumpăra din Occident. Specialiştii susţin, nici mai mult nici mai puţin, că a cumpăra ceva e un lucru extrem de simplu. Nu-ţi trebuie, pentru asta, nici talent, nici inteligenţă, nici forţă, nici prezenţă de spirit. E suficient să ai bani. Lucrînd la astfel de concluzii, specialiştii n-au luat în calcul şi situaţia inversă. Cea în care omul are talent, are inteligenţă, are fantezie, mă rog, are de toate, dar n-are bani.
Mulţi cercetători străini, şi nu dintre cei neînsemnaţi, s-au întrebat de ce călătoresc în Occident cei din Est. S-au înaintat tot felul de ipoteze. S-au făcut trimiteri la fel de fel de cauze. Au fost convocate, pentru a găsi o explicaţie mai acătării, Psihologia, Sociologia, Psihiatria şi Politologia. S-a vorbit de nostalgia după democraţia ateniană. S-a scris despre curiozitatea ca dimensiune de esenţă a omului. Cu toate explicaţiile cu pretenţii de profunzime, cele descoperite pînă acum suferă de un viciu fundamental: Autorii lor n-au experiență practică. Altfel spus, ei n-au fost în Occident ca oameni din Est.
Pentru Ajaccio (Corsica), trebuie să iau avionul de pe aeroportul Orly. Sînt convins că Orly e lîngă aeroportul Charles de Gaulle. De ce? Greu de explicat altfel decît prin zicerea: Fără fund sînt abisurile sufletești. Atît de convins sînt de asta încît, abordîndu-l pe șoferul de taxi – un chinez mai în vîrstă, politicos ca toți chinezii care l-au cunoscut pe Mao – țin să-l întreb din start – Mergeți la Orly?, măsură de precauție pentru eventualitatea că nu va merge, deoarece drumul e prea scurt.
Șoseaua Ajaccio-Bonifacio, din Corsica, trece prin mica localitate Olmeto. Dacă ar fi după ea, după șosea, n-ar trece. Ce dracu să vezi într-o mică localitate din Corsica? În drumul spre Bonifacio se ridică un lanț muntos și ca să-l treci (pe cale terestră, firește, aerian nu-i nici o problemă), trebuie s-o iei musai pe firul văii, pe fundul căruia se află localitatea. La intrarea în sat, un semafor funcționînd după principiul Un ochi plînge, unul rîde, lasă să treacă mașinile doar într-un singur sens, pe o singură bandă, deși drumul e de două, una pe un sens, cealaltă pentru sensul invers. Drumul prin sat are două benzi. De ce e voie doar pe o bandă?
La intrarea în aeroportul din Viena îţi sar în cale, cu scopul vădit de a te enerva (dacă eşti fumător, fireşte), afişe în germană şi engleză avertizînd că Fumatul e interzis pe Aeroport! Pentru fumători e o lovitură în moalele capului. E ca şi cum, femeie fiind, ai da la primi paşi pe o insulă pustie, unde te-au aruncat valurile naufragiului peste anunţul: Purtatul sînilor strict interzis! Intuind efectele anunţului asupra personalităţii fumătorului, mai marii aeroportului s-au grăbit să-l mai îmblînzească niţel: Folosiţi doar locurile marcate! O astfel de precizare e ca Învierea de Apoi pentru muritor.
Avionul Paris-Ajaccio, cu plecare de pe Orly, e plin de familii. Cu această cursă francezii călătoresc la neamuri. Nu e de mirare acum, în toiul sărbătorilor de iarnă. Neamurile călătoresc dintr-o parte într-alta a unei țări. N-am înțeles niciodată de ce vii de la Paris în Corsica, străbătînd atîta drum (cu avionul și apoi cu mașina) pentru a te așeza la masă. Te-ai ridicat la Paris de la masă, ca să bați atîta drum pentru a te așeza la altă masă. Cam cu aceleași mîncăruri și mai ales, cam cu aceleași discuții.
Melancolicii metafizici spun că viaţa e o călătorie între două momente: Naşterea şi moartea. Ea, călătoria numită viață, poate dura mai mult sau mai puţin. Depinde cum îi e scris fiecăruia. Ea, călătoria, înseamnă o lume prin care trecem. Pe parcursul acestei călătorii întîlnim fel de fel de oameni. Dacă e aşa, putem compara cu viaţa un zbor cu avionul. Și aici sînt două puncte: Decolarea şi aterizarea. Şi aici călătoria durează mai mult sau mai puţin. Şi aici întîlneşti fel de fel de oameni. Indiferent de durata zborului, o călătorie cu avionul e o lume în care trăieşti o anume perioadă de timp.
La Nisa, oraș alintat de clima mediteraneeană, e acum, în 28 decembrie, un frig ieșit din comun. Prin magazine, vînzătoarele, indiferent de vîrstă și aspect, numai despre asta discută. Pentru ele, e un eveniment mult mai important decît o Lovitură de stat. În ciuda frigului, întîlnesc mulți bărbați cu capul descoperit. Cochetăria de tip feminin a bărbaților francezi. Pe la mijlocul Aleii Pietonale, un ins în costum de conte din filmele istorice cu buget mic, ține două pisici pe umeri. Una pe stîngul, cealaltă, pe dreptul. Ca niște fireturi ale unui general țarist de pe vremea Ecaterinei!
La întoarcerea de la Stalingrad, mersul biletelor de avion ne-au obligat, pe mine şi pe Florian Bichir, să facem un popas de o jumătate de zi la Moscova. Am ajuns de la Stalingrad pe Şeremetievo, după-amiază. Pînă la ambasadă am făcut un drum cu ambuteiaje enorme (deși sînt autostrăzi cu șase benzi pe sens!), preţ de vreo oră şi ceva, trecînd pe lîngă malluri uriașe (unde poți cumpăra orice, de la periuțe de dinți pînă la elicoptere). Ne-a primit la aeroport Ilie Schipor, pe care-l ştiu din cartea scoasă în 1995 împreună cu Florin Constantiniu Trecerea Nistrului, 1941 drept un neobosit căutător de documente.
Miracolul economic sud-coreean, despre care s-a vorbit atîta, n-ar fi fost posibil fără anumite calități ale mîinii de lucru. Nu vreau să insist aici asupra seriozității, hărniciei, minuțiozității tipice salariatului sud-coreean. Acestea sînt trăsături care pot fi întîlnite și în alte țări din Asia. Țin însă să stărui asupra unui alt element care explică incredibila expansiune sud-coreeană pe piețele lumii: Ieftinătatea mîinii de lucru. Acest element trimite la o chestiune destul de delicată la ora actuală. După război, Occidentul s-a confruntat cu ceea ce se numește problema socială.