Am descoperit azi-noapte, în cadrul amplei Operațiuni Ordine în dulapuri! o tonetă de fișe din studiul despre Cultul lui Carol al II-lea, Lingușirea cu sclipici. Ca și în cazul fișelor la Istoria literaturii proletcultiste, mă întreb cînd și cum le-am scris, mă întreb mai ales de ce n-am dus pînă la capăt cartea asta, cum de altfel ar fi musai să mă întreb de ce n-am dus pînă la capăt numeroase alte tentative de a scrie o carte despre ceva. Ar trebui, poate, să mă opresc din orice altă întreprindere, gen amenajarea ogorului...
14 martie 2014. Site-ul oficial al CIA, la rubrica News & Information, publică textul intitulat CIA Remembers Agency Hero William Buckley. Primele rînduri ne lămuresc despre ce-i vorba: „The Central Intelligence Agency (CIA) comemorează viaţa lui William F. Buckley, legendarul ofiţer al Agenţiei, care a murit îndurînd 14 luni în custodia teroriştilor. Ziua de duminică, 16 martie, marchează cea de-a 30 aniversare a răpirii lui Buckley la Beirut, care a declanşat una dintre perioadele cele mai grele din istoria CIA.
Lecturi intense din Cumpăna luminilor, cărțoiul lui Nicolae Jianu, premiat în 1952. Dincolo de fișele pentru Istorie – personaje robot în materie de Muncă, încropeli cînd vine vorba de psihologie, substituirea nevoilor materiale cu cele revoluționare – remarc teza sinistră a Epocii: Nu sînt greșeli ci doar acțiuni dușmănoase. E mai mult decît interesant că, deși imensa majoritate a oamenilor muncii își vedeau de treburi, numărul dușmanilor poporului creștea de la o zi la alta:
Profit de plimbarea de după amiază pentru a face un popas la Anticariatul din Piața Universității. Data trecută voisem să cumpăr o Antologie de lirică proletcultistă, ceva consacrat, dacă nu mă înșel, „trecutului negru”, de care poeții ( noi!) mai ales se despărțiseră pentru totdeauna. O pusesem deoparte, dar ajuns acasă mi-am dat seama c-o uitasem acolo unde o pusesem. O găsesc ușor acum, pe raftul cu cărți la preț redus. Dau aici și peste Jurnalul lui Halder (cred că l-am descărcat de pe facebook), și peste cele trei volume din Memorialul lui Napoleon, tipărite la BPT.
Dacă tot m-am apucat (cel puţin aşa-mi zic) de cartea de proză, să citesc ceva, ca să-mi intru în mînă. Deschid uşa camerei cu pereţi burduşiţi de cărți de Literatură. E noaptea tîrziu, 12 şi ceva, după ce m-am întors de la emisiune şi am luat un antibiotic pentru a scăpa de viroză. În lumina dintre alb şi gălbui, cărţile îşi arată cotoarele impasibile, ca şi cum ar fi nişte dame din profil. Pentru ce am eu nevoie – stil viu, biciuitor – ar fi bun Sadoveanu. E prea liric. Volumul meu de proză se vrea satiric. Poate un roman de un satiric englez.
Am terminat, în fine, Incognito al lui Petru Dumitriu. Evident, după ce mi-am luat inima-n dinți și-am sărit pagini întregi de metafizică ieftină, împrumutată de autor personajului principal. Finalul mă convinge o dată-n plus de geniul lui Petru Dumitriu în cinematografierea mulțimilor sau mai precis a parangheliilor. Din romanul Extrem Occident îmi notasem – în vederea unui eseu ؘ– balamucul de isterie de la venirea unei vedete la aeroport.
În volumul lui Petru Dumitriu, Vînătoare de lupi, scris și publicat în anii proletcultismului, găsit la tarabele din Piaţa Universităţii, descopăr nuvela Să vii, să-ţi dau pîine. O exploatez pentru capitolul despre Legendizarea accidentelor de muncă. În Minerii din Maramureş, eroii vieţii noi cocoaţă pe o stîncă ditamai motocompresorul împingîndu-l cu braţele, deşi, la o adică, aveau la îndemînă macaraua.
Oricînd păstrîndu-și valoarea de carte de memorii, volumul Confesiuni pentru istorie, apărut la Proema în 2017, sub forma unui interviu de peste 800 de pagini luat fostului șef al Securității, Iulian Vlad, de fostul său secretar, generalul Aurel I. Rogojan, îmi oferă multe dezvăluiri nu doar importante pentru Istoria patriei, dar și semnificative pentru meditația asupra vieții. Iulian Vlad supraviețuiește Cutremurului național din 22 decembrie 1989.
Din tableta lui Arghezi Fel de poveste rețin această expresie uluitoare prin conținutul ei greu de esențe. Publicistul vorbește despre un ins care se fălește că nimic nu-i poate sta împotrivă. „«Poate ceva să-mi reziste?» întreabă fălosul. Da, îi răspunde Arghezi, Secunda! Te împiedici de minutarul ceasornicului și te prăvălești”.
Căutînd prin folderul cu Note de călătorie textul Germania – în căutarea fisurii, pentru a-l lipi la însemnările pe aceeași temă din noul voiaj, descopăr c-am mai fost în această parte a Germaniei, pe vremea cînd aceasta era RFG. Cînd am fost? Anul mi-l amintesc cu aproximație. Cred c-a fost 1975, pe vremea Vieții studențești. O fotografie pe care n-am uitat-o, deoarece o am printr-una din cutii, înfățișîndu-mă într-un grup de jurnaliști din presa de tineret, confirmă ipoteza. Dacă nu mă înșel, fusesem invitați de o Asociație a ziariștilor din RFG. Notele scrise atunci și bătute în anii din urmă, nu însă stilizate, spun asta prin referirile la întîlniri tipice unor astfel de turnee profesionale.