1. Profit de plimbarea de după amiază pentru a face un popas la Anticariatul din Piața Universității. Data trecută voisem să cumpăr o Antologie de lirică proletcultistă, ceva consacrat, dacă nu mă înșel, „trecutului negru”, de care poeții ( noi!) mai ales se despărțiseră pentru totdeauna. O pusesem deoparte, dar ajuns acasă mi-am dat seama c-o uitasem acolo unde o pusesem. O găsesc ușor acum, pe raftul cu cărți la preț redus. Dau aici și peste Jurnalul lui Halder (cred că l-am descărcat de pe facebook), și peste cele trei volume din Memorialul lui Napoleon, tipărite la BPT. Ca să văd dacă sînt toate, mă uit la ultimele pagini și, cum dau de Testamentul lui Napoleon, le cumpăr, încredințat că sînt toate. Cînd să plătesc, anticarul, un tînăr care mă știe, îmi aduce de pe un raft o carte scoasă în 1945 despre alegerile parlamentare din România anterioară. Nu știu dacă nu e cumva tendențioasă, dat fiind c-a apărut la o editură de Stînga. Știu însă că e utilă prin statisticele despre Parlamentul democrației interbelice, inclusiv intervențiile și amendamentele la legi. Pe drum, spre casă, iau seamă, a nu știu cîta oară, la cît de urît e Bucureștiul ăsta pe unul dintre Marile Bulevarde, cu pereții săi fie afumați, fie sorcoviți de grafitti.
2. La BAR, în sala unu, la o masă de pe rîndul doi, primele rînduri sînt pentru ziare, o tipă cu un aer de studioasă care-și nu-și găsește soț, citește un ziar interbelic. Pentru că ori de cîte ori mă vede îmi zîmbește, semn că mă știe de la tv, mă opresc din drumul către locul meu și o întreb ce citește. E în picioare, ca să poată citi rîndurile de sus ale formatului de ziar. Îmi răspunde zîmbind că despre Dimitrie Sturdza,- om de cultură. Nu fac imediat legătura cu faimosul premier, cel care era nebun fără ca Guvernul să-și dea seama, tatăl Trădătorului Sturza, fugit pe la Vidra la nemți. Fac o față mirată. Îmi revin imediat după ce interlocutoarea adaugă că-i vorba de politician. Și atunci îi spun de premierul nebun, fost președinte al Academiei.
3. M-am apucat de citit Rechizitoriile din Procesele de corupție de azi. Ce m-a apucat? Nimic deosebit. Am citit cu creionul în mînă Rechizitoriul din Marele Proces Codreanu, Rechizitoriul din cazul asasinării prefectului Manciu, Rechizitoriul în cazul Antonescu și cele în cazurile CPEx. Studierea Rechizitoriilor în așa-zisele procese de corupție de azi sînt un excelent exercițiu cu dublă misiune:
- a. Să descopăr aiurelile procurorului.
- b. Să mă conving că atmosfera de azi nu e prea diferită de cea din anii luptei de clasă. Ca și atunci, coruptul e din start condamnat, fie și pentru că judecătorul vede în cel trimis în instanță de către procuror un dușman al poporului. E curios cîte înțelesuri istorice a avut conceptul de dușman al poporului: fascistul din anii 1945-1947, dușmanul de clasă din anii stalinismului, revizionistul din anii Dej, agentul Moscovei din anii Ceaușescu, comunistul din primii ani postdecembriști, coruptul sau mă rog penalul din ultimii 10 ani.
4. La celălalt capăt al ultimului rînd de la BAR, studiază Răzvan Theodorescu. Nu vine, ca mine, în fiecare zi. După-amiaza sau sîmbăta nu vine niciodată. Uneori mă ridic de la locul meu pentru a-i arăta cîte o minunăție din Istoria lumii și a țării. Azi m-au amuzat două fapte. Patriarhul Nicodim spune delegației electorale a Guvernului, venită în vizită la Palatul Patriarhiei pentru – zice Groza – a-i întoarce vizita la Guvern dinaintea plecării la Moscova, că în URSS a vrut să-l vadă pe Generalissimul Stalin, dar acesta era plecat în Caucaz (într-adevăr, scriitorii și ziariștii din Delegația adusă la Moscova și pentru a asista din tribună la Paradă sînt frustrați că nu-l văd pe Generalissim). Al doilea fapt pe care simt nevoia să-l comentez cu Răzvan Theodorescu e reportajul din Scînteia din ultimele zile de campanie electorală din 1946 despre venirea unui nou lot de prizonieri din URSS. Sînt 10.000, îmbarcați pînă la Iași într-un tren sovietic de 100 de vagoane și care urmează să fie transbordați într-un tren românesc care-i va duce la Focșani. Nu-i spun de ideea unui studiu despre Focșani – loc în care sînt debarcați prizonierii (ce va fi scriind în Arhivele locale? S-a ocupat cineva din Focșani de momentul ăsta? Era o ceremonie?), deoarece abia acum, cînd scriu, mi-a venit ideea. Îi reamintesc teza mea despre nevoia de a studia anii 1944-1947 din perspectiva strictă a bătăliei electorale, fără a amesteca simplist Armata Roșie. PCR a dus o campanie electorală de o rară abilitate. Descopăr, de exemplu, asigurările date Bisericii de Dej că PCR nu se va răzbuna, prezenți într-un discurs în care șeful comuniștilor folosește citate din Biblie și invocă discuțiile sale din închisoare cu un preot. Lectura reportajului despre prizonieri mă convinge că Mitrea Cocor n-a făcut altceva decît să întruchipeze o teză de lungă tradiție în România după 23 august 1944.
5. Frunzărind Semnalul pentru a găsi textul despre primirea făcută de comuniști Patriarhului Nicodim, dau peste comentariul lui Camil Ring, de pe pagina întîi, dedicată gestului comis de Regele Mihai de a merge la Ambasada sovietică de 7 noiembrie 1946. Rupsesem din alte ziare reportajul vizitei și chiar îl reprodusesem pe cristoiublog.ro, spre descumpănirea unora, dispuși să vadă imediat o conspirație tenebroasă împotriva Casei Regale. Comentariul se vrea expresia entuziastului față de Înaltul Gest în favoarea URSS prin comparație cu refuzul din 1941 (al Regelui) de a merge la Ambasada Germaniei. Asta schimbă cu mult datele problemei și face mult mai vinovat decît credeam gestul Regelui Mihai. Socotesc că trebuie să revin asupra subiectului. Am nevoie de un nou reportaj despre vizită și-l găsesc tot în Semnalul, o capodoperă pentru vremurile de azi, deoarece Regele a stat toată noaptea la Ambasadă. Îi arăt lui Răzvan Theodorescu, coleg de rînd la BAR cu mine, cele două texte. I se confirmă teza tranzacționismului românesc. Eu îi spun pupincurism zelos, intrat în zestrea noastră genetică de pe vremea turcilor. Prin ce se deosebește pupincurismul zelos de pupincurismul pur și simplu. Pupincurismul pur și simplu înseamnă obediența normală, fără excese, îndeplinirea conștiincioasă a poruncilor date de Jupîn, fără exagerări băloase. Pupincurismul zelos înseamnă slugărirea ostentativă, sîcîitoare pentru om civilizat, acceptată și dorită de Otomani, pentru care pupatul papucului trecea drept firesc. Pupincurismul zelos se dă peste cap să demonstreze Jupînului că-l pupă în fund și mai ales înfăptuiește și ceea ce el crede a fi gîndul dorința Jupînului, luînd-o înaintea acestuia cu ciomăgirea dușmanului.