Oricînd păstrîndu-și valoarea de carte de memorii, volumul Confesiuni pentru istorie, apărut la Proema în 2017, sub forma unui interviu de peste 800 de pagini luat fostului șef al Securității, Iulian Vlad, de fostul său secretar, generalul Aurel I. Rogojan, îmi oferă multe dezvăluiri nu doar importante pentru Istoria patriei, dar și semnificative pentru meditația asupra vieții.
Iulian Vlad supraviețuiește Cutremurului național din 22 decembrie 1989. Benzile video, dovadă a faptului că în sediul CC se filma pe rupte, mai ceva ca la Hollywood, rețin secvențe surprinzătoare pentru cei care mai cred în iluzia Revoluției române. Deși Iulian Vlad e șef al temutei Securități, așa zișii Revoluționari, care ”au cucerit sediul CC cu brațele goale”, întărite legendar de ura față de regimul Ceaușescu, nu se năpustesc asupra celui care întruchipa, cel puțin teoretic, ce avea mai rău fostul regim, Securitatea. Dimpotrivă, îl tratează cu respect, ba chiar îl și propun într-unul din guvernele pe care așa-zișii revoluționari se grăbesc să le facă, încredințați că Puterea aparține acum Poporului. Și cum ei sînt Poporul, se înțelegea de la sine că ei urmau să conducă țara. Iulian Vlad colaborează cu noua Putere puțin timp. Pe 31 decembrie 1989 e arestat de noua echipă de la putere. Cum s-a întîmplat povestește generalul în dialogul cu Aurel I. Rogojan. Vom întîlni chiar de la început un truc de lungă tradiție în postdecembrism:
Anunțarea arestării unei persoane la radio și la tv fără ca aceasta s-o știe că e deja arestată:
„Mergînd pe drum, eu eram singur în mașină, ceilalți erau cîte doi în mașină. Aveam aparatul de radio deschis și la un moment dat aud «Transmitem un comunicat important pentru țară…» sau ceva în genul acesta. Și se continuă: «În această dimineață șeful Departamentului Securității Statului, generalul Iulian Vlad, adjuncții lui și alți generali de securitate au fost arestați». La volan era șoferul, plutonierul major Radu, îl știi. Săracul, a început să tragă de volanul mașinii, și-a pierdut controlul. Încerc să-l liniștesc: «Stai așa, trage pe dreapta și liniștește-te, probabil că este o greșeală, nu trebuie să îți faci probleme. Dacă e vorba de ceva, cel care va avea de tras, probabil, o să fiu eu, nu o să ți se întîmple nimic.» Dar din păcate, săracul, și lui i s-a întîmplat, pentru că atunci cînd am ajuns la porțile ministerului, după ce am intrat și am făcut cîteva zeci de metri, i s-a făcut semn să o ia pe o anumită alee, să oprească, ceea ce era nefiresc, noi trebuia să mergem pe alt drum. Vine ofițerul de serviciu și, politicos, salută și îmi raportează: «Știți, pentru măsuri de siguranță să parcurgeți drumul ăsta pe jos». «Bine, parcurg drumul pe jos». Așa s-a întîmplat și cu cei care erau în spate, iar pe Radu, am înțeles că imediat l-au dat jos de la volan, l-au reținut și l-au dus în fortul de la Măgurele și nu știu cît timp a stat acolo, a dat cu subsemnatul, ce l-or fi întrebat nu știu, ce a declarat nici asta nu știu.”
În anii Terorii instituite și întreținute de Binomul SRI-DNA, multe victime s-au confruntat cu situația lui Iulian Vlad din decembrie 1989. Cea de afla de la radio sau tv că a fost deja arestat, în timp ce el, liber încă, habar n-avea.
Arestarea propriu zisă pare desprinsă dintr-un film despre Lovitura de stat de la 23 august 1944. Ca și Mareșalul, Iulian Vlad e reținut fără mandat. Și mai ales printr-un truc:
„Am ajuns la cabinetul ministrului. Cînd am intrat la cabinet, pustiu. Și antecamera, și biroul șefului de cabinet pe unde trebuia să trec, pustiu, nu era nici țipenie de om. M-am uitat la cei cu care venisem, ei s-au uitat la mine. Zic: «Hai să mergem mai departe, să intrăm în biroul ministrului». Într-adevăr, în biroul ministrului ne aștepta Gelu Voican Voiculescu și generalul Vasile Ionel, care deja fusese numit șef la Marelui Stat Major. Ne salutăm ceremonios, ne așezăm la masa de consiliu și Gelu Voican Voiculescu începe: «Domnule general am vrea să-l ascultăm mai întîi pe generalul Vasile, să ne spună ce măsuri ia Direcția de Contrainformații cu prilejul sărbătorilor, a Anului Nou».
Vasile, un om foarte serios care se pregătise, își făcuse un plan și a dat să raporteze. Este oprit: «Nu, nu, foarte scurt. Esența». Mi-am dat seama că era ceva formal. S-a uitat la Vasile Ionel, ăsta a dat din cap că e de ajuns, și atunci i-a zis: «Poți să pleci». Urmează Bucurescu, pentru unitățile interne. Nici nu termină o frază, două: «Mulțumesc, și dumneata poți să pleci». Eu eram de acum absolut convins că după ușă era gîdele, cum se spune. A urmat Stamatoiu. Ce să spună despre unitățile externe? Ce treabă aveau ei, da, mă rog. A încropit cîteva fraze acolo și la fel: «Mulțumim, puteți pleca». Am rămas numai noi. Ei doi și cu mine. Mi se spune: «Domnule general…». Simțea că trag de timp, pentru că era totul cronometrat, totul trebuia să se desfășoare în anumite unități de timp și o să se vadă de ce. Le-am prezentat planul. JAm venit pentru că așa am stabilit cu tovarășul ministru să prezint programul pentru acțiunile de depistare a teroriștilor…». «A, da!». Nu cred că înțelegea ceva, dar cred că nici nu a vrut să înțeleagă. A luat și planul, l-a dat lui Vasile Ionel, dar nici nu l-a mai deschis. L-a pus direct pe masa lui Militaru. Normal, întreb și eu: «Cum rămîne? Noi ce facem?». «Va trebui să discutăm cu domnul ministru, să vedem ce facem».
Deci, nici cea mai mică atenție. Mi-am dat seama că această chemare fusese pur și simplu programată, cum fusese ea în discuția cu Militaru, dar folosită de data aceasta pentru cu totul alt scop. Se ridică Gelu Voican Voiculescu: «Domnule general, ne vedem după sărbători, vă doresc la mulți ani!» Dar, mi s-a părut a fi foarte accentuat finalul urării «mulți ani», se dorea a mi se transmite ceva cu accentul pus pe «mulți ani». Se ridică și Vasile Ionel, la fel, și mă îndrept spre ieșire. Cînd deschid ușa, să ies din cabinet, în anticamera ministrului, unde, cînd venism nu era țipenie de om, de data asta era un grup de vreo zece militari îmbrăcați în uniformă de război cu casca, cu masca, cu arma, cu baioneta, cu tot ceea ce implică ținuta respectivă, generalul Hortopan și un locotenent-colonel de infanterie. Hortopan face doi pași spre mine și zice: «Tovarășe general, am ordin să vă percheziționez». Zic: «Dar de ce trebuie să mă percheziționați?« «Pentru că sînteți arestat». «Da, sînt arestat».
A început să mă caute pe la buzunare. I-am pus mîna pe epolet, că eram în uniformă, și i-am zis: «Tovarășe general nu se face, nu se cade ca dumneavoastră să faceți lucrul ăsta. Dacă trebuie să fiu percheziționat, să mă percheziționeze dînsul, locotenent-colonelul». Și-a dat seama și, imediat, s-a retras. Mi-am scos cheile din buzunar, zic: «Astea sînt cheile de la fișetul meu, de la casa de fier, dar sînt și cheile de la mine de acasă, sînt toate atașate pe această legătură. Ăsta e portmoneul… în care aveam o sută și ceva de lei și nu știu dacă mai am ceva prin buzunare, poftiți!». Am fost înconjurat de grupa de soldați, luat între arme și scos din biroul respectiv, apoi pe culoar, spre ieșire.”
S-a întîmplat altfel cu Mareșalul?
S-a întîmplat altfel cu Nicolae Ceaușescu?
Semnificativă dovadă că Istoria se autoplagiază.
Fără să-i ceară nimeni demisia.