1. Din tableta lui Arghezi Fel de poveste rețin această expresie uluitoare prin conținutul ei greu de esențe. Publicistul vorbește despre un ins care se fălește că nimic nu-i poate sta împotrivă. „«Poate ceva să-mi reziste?» întreabă fălosul. Da, îi răspunde Arghezi, Secunda! Te împiedici de minutarul ceasornicului și te prăvălești”.
2. Cu chiu cu vai am vizionat, în cadrul Programului Filme proaste pentru bicicleta de cameră, producția americană Indepedence day, partea a doua: Renașterea. Despre prima parte am scris că e o capodoperă a filmului realist – socialist american. Acest al doilea film, al cărui final nu-l mai văd, deoarece îl știu de la primul – Planeta salută rolul Americii în salvarea rasei umane! – e și mai cumplit decît primul. Realitățile de pe calculator sînt infinit mai multe ca în cazul primului film. Personajele sînt atît de neînchegate că nu-ți rămîn în minte nici măcar sub forma unor fantoșe. Nu finalul de tip realist – socialist sperie, ci exagerarea propagandistică a rolului Americii în raport cu universul cunoscut de om.
Greu de conceput un asemenea film chiar și pe vremea cînd sovieticii produceau Omul cu arma.
3. E mai mult decît semnificativ ce denunță fără să vrea Cumpăna luminilor, romanul din 1952 al lui Nicolae Jianu, deținător al Premiului de stat , despre realitățile lui 1949.
Teza continuei ascuțiri a luptei de clasă n-avea cum să nu ducă la abuzuri incredibile. Pe fondul unei Justiții dependente de politic, orice denunț era luat în seamă și transformat în anchetă la Securitate.
De ce?
- a. Dacă teza susținea că lupta de clasă se ascute de la o zi la alta, era musai să fie descoperite cît mai multe acte dușmănoase. Preocuparea principală a oamenilor muncii nu mai era cea de a munci. Era cea de a denunța.
- b. La un moment dat, numărul dușmanilor de clasă se reduce drastic, avînd în vedere că toți îi vînează. Numai că teza cere alți și alți dușmani de clasă. Rezultatul? Vor fi inventați, pentru că altfel colectivele de oameni ai muncii riscă acuzația de orbire de clasă.
- c. Adevărații dușmani de clasă se definesc prin discreția acțiunii lor. Dușmani născociți sînt tocmai cei care n-au conștiința că fac un act dușmănos. De aici posibilitatea ca doar cei născociți să fie pedepsiți.
4. Pentru eseul despre vizita Patriarhului Nicodim la Moscova, în noiembrie 1946, iau din nou colecțiile de ziare la rînd pentru a observa mediatizarea evenimentului. În toiul campaniei electorale, importantă era publicitatea făcută gestului. Două elemente – primirea la Guvern înainte de a pleca și venirea lui Dej la Ploiești, ca să-l întîmpine – sînt covîrșitoare pentru semnificarea electorală a vizitei. Cu acest prilej îmi dau seama că trebuie să înscriu călătoria într-o politică mai amplă dusă față de Biserică de Dej, în perspectiva alegerilor din noiembrie 1946. Comuniștii nu-și pot permite să fie atei. Într-un discurs ținut în fața preoților democrați, Dej citează din Biblie.
5. Lecturi din Scriitori români, un volum de reevaluări ale clasicilor din perspectiva prezentului revoluționar. Remarc studiul lui Călinescu Caragiale despre alegerile din trecut. Dacă scoți cîteva lipituri propagandistice, rămîi cu un studiu valabil și azi. Pus față-n față cu articolele din epocă despre Caragiale, te întrebi cum va fi fost receptat cel semnat de Călinescu. Îmi dau seama din nou de figurația pe care și-o asumă marele critic:
Cea de om care ia în seamă realismul socialist, tratat de el ca o chestie serioasă și cu care trebuie să se polemizeze serios.
Un alt studiu de excepție, fără nici o legătură cu proletcultismul, e cel consacrat de Tudor Vianu limbii literare din opera lui Bălcescu.
Mai ales în materie de critică se poate observa că tot ceea ce azi se numește compromis în cazul clasicilor din motive de oportunism a fost salutar pentru supraviețuirea culturii române. Ori cu Călinescu, ori fără Călinescu, realismul socialist ar fi fost la fel. Prin concesiile făcute însă de Călinescu, pustiul n-a fost chiar atît de mare, cum ar fi putut fi. Prezența marelui critic întruchipa oaza necesară.
6. Am mai citit vreo 20 de pagini din Șcedrin. Sinistră carte! Citind despre zilele și nopțile lungi, nesfîrșite, în care nu se întîmplă nimic, dar în care cei de la conac duc o viață larvară, încerci frigul trăit cînd ai citit Salonul nr. 6 lui Cehov. Despre tragedia vieții fără nici un orizont, în care Șcedrin e genial, am mai scris. După lectura lui Șcedrin și a lui Gogol îți dai seama că Rusia avea nevoie de Revoluția bolșevică pentru a nu muri de rîs. Era nevoie, după atîta plictiseală cicikoviană de o Tragedie de proporțiile Războiului civil.
7. Soția îmi vorbește de Doctor Jivago, pe care, culmea! nu l-am citit, cum de altfel nici filmul nu l-am văzut. Ea susține că e un roman greu de suportat prin destinul fără viitor al personajelor lovite de Revoluție. Sar imediat cu teza dragă mie, a Viforniței, nume sub care a intrat Revoluția bolșevică în Istoria Rusiei. Dublată de Războiul civil, Revoluția rusă a fost cea mai mare răsturnare socială din Istorie. Mi s-ar putea atrage atenția că și Revoluția franceză a fost o răsturnare. A fost, dar nu de proporțiile celei rusești, pentru că:
- a. Revoluționarii erau și ei cam tot de prin preajma celor ghilotinați.
- b. Chiar dacă a pus capăt moștenirii titlurilor, Revoluția franceză a păstrat principiul averii. De fapt, cum ar spune Marx, un grup din clasa dominantă a luat locul unui grup din clasa dominantă.
Revoluția rusă a fost o răsturnare uriașă, pentru că a abolit principiul de la temelia întregii istorii universale: cel al averii.
8. Între 1945-1948, comuniștii români au jucat comedia democrației – elogiul Regelui, plecăciunile în fața Bisericii, răzgîierea intelectualilor – sau chiar își propuneau un socialism democratic, dar Războiul rece a spulberat toate planurile?
E întrebarea pe care mi-am pus-o urmărind Scînteia dintre ianuarie 1948-iunie 1948, pînă la Rezoluția Cominform contra Iugoslaviei. Pînă la Rezoluție, care stîrnește isteria vigilenței de clasă, Dej lasă impresia că vrea un Titoism românesc. După Rezoluție, spațiul românesc se contractă ideologic. Oricum lectura de acum nu intră în conflict cu teza asumată din lecturile de pe vremuri:
Pînă la cucerirea Puterii, politica PCR, zisă și a salamului – se taie din salam felii felii și se halesc, pînă nu mai rămîne nimic din respectivul – a fost genială în materie de tras pe sfoară a intelectualilor. O carte preocupată de această politică ar fi o capodoperă a machiavelismului.
9. În privința Vizitei Patriarhului la Moscova, lucrurile îmi sînt clare. Nu contează micile mormăieli ale personajului pe tronul de la toaletă, rezistența din debara, invocată acum de hagiografi. Poate că Nicodim îi ura pe ruși, poate că era chiar un albgardist. Nu contează. În 1946, în plină campanie electorală – conta că în spațiul public se făcea caz de Vizita Patriarhului în țara pînă nu demult considerată a fi Iadul bolșevic.
10. Pentru Istoria literaturii proletcultiste citesc din Scînteia reportajele despre venirea prizonierilor din URSS. Sînt două valuri de veniri față de care se face mare caz: Cel din 1946 și cel din 1948.
Amîndouă sînt legate de campania electorală, ba chiar de iminența alegerilor. Primul val, cel din 1946, înspumează spațiul public cu cîteva zile înaintea scrutinului din 19 noiembrie 1946.
Al doilea apare cu cîteva zile înaintea scrutinului din 28 martie 1948.
Cel de-al doilea îmi readuce în fața ochilor un reportaj citit sau doar parcurs în viteză pe vremuri, cînd trudeam tot la Istorie, măreață dovadă că timpul stă pe loc. E vorba de un țăran din Braniște, județul Dîmbovița, pe numele lui Martac Nicula. A fost dat mort pentru familie. Deși aceasta a primit o carte poștală de la el cu vreo lună în urmă, totuși pentru familie, dar mai ales pentru sat, e mort. Scînteia are ideea de-al duce cu mașina pînă acasă, fără ca familia să fi fost anunțată. Pînă la un punct reportajul e fascinant prin adevărul vieții: Un mort care se întoarce acasă din Război și din lagăr după șapte ani de absență.
De la un punct reportajul o ia razna propagandistic, punîndu-l pe personaj să țină la miezul nopții discursuri despre măreția URSS și viața nouă din RPR.
Așa se va fi întîmplat în realitate?
Nu exclud.
Mortul venea din prizonieratul în URSS și știa că trebuie să țină discursuri.
De față erau tovarășii de la Scînteia.
Puteai să zici altceva decît clișee propandistice?