În drumul meu de rutină de la ușă pînă la locul din Sală – 85 – trec pe lîngă alți și alți cititori. În primele rînduri, dînd curs regulamentelor, stau cei care studiază publicații. Publicațiile, dacă sînt de format mare, se pun pe niște stative. Cititorul ședea pînă mai ieri în fața ziarului desfăcut și mutînd privirea de sus în jos copia sau nota ceva într-un caiet, dacă era fătucă, pe fișă dacă era cercetător. Asta era pe vremea tinereții mele de șoarece de bibliotecă. Azi, lucrurile sau schimbat. Colecțiile sînt mai departe din hîrtie. Un proiect de digitalizare, conceput împreună cu Biblioteca Municipală, a căzut după ce rechinii imobiliari l-a dat jos din funcția de director pe Florentin Rotaru.
În drum spre Piața Universității, intru la Anticariatul Brătianu de pe Bulevard. N-o duce bine anticariatul. E pustiu, iar multe cărți sînt cu preț redus pînă la 30%. Mă duc glonț spre cele de Istorie. Al doilea dulap cum intri pe dreapta. Găsesc Nicolae Baciu, Ialta și Crucificarea României. Posibil s-o am într-altă variantă, dar o cumpăr, potrivit învățăturii Să fie acolo, mi-o servi cîndva la ceva! Mai găsesc un fel de Enciclopedie a celui de-al doilea Război mondial.
Mă apucă din cînd în cînd nevoia de a face ordine în birou. După fiecare carte consumată, ar trebui s-o pun la loc, de unde am luat-o pentru a scrie despre ea sau din ea. Ar trebui să fac așa și cu cărțile abia cumpărate. Aici manevra ar fi mai grea: Biblioteca e arhiplină. Ca să mă apuc de orînduit, ar trebui să arunc de pe rafturi cărți deja așezate. Numai că nu mă lasă inima să scot cărți din bibliotecă. Pe lîngă multe altele, Operațiunea Facerea ordinii duce la descoperirea unor cărți sau documente despre care uitasem și că există, d-apoi că le-aș găsi în bibliotecă.
În trecere prin Piața Amzei mă opresc la alcătuirea de două mese și mai multe cutii de carton care întruchipează un soi de anticariat mobil. E greu de spus cine e vînzătorul. De ce s-a apucat de meseria asta – cumpărat și vîndut cărți? – iată o întrebare demnă de a fi ridicată, după jertfele de rigoare, Oracolului din Delphy. Oricum, ca de obicei, aflu care e vînzătorul abia după ce am ales cărțile și întreb cît costă cu totul. Am găsit printre altele o carte rusească despre Atentate care puteau schimba lumea și un satiric ungur, autor de pastile umoristice, din care cred c-am citit ceva cîndva.
Ion Vinea, din a cărui publicistică de talent, mă înfrupt, e plictisitor prin concentrarea excesivă pe cronica literară. Cînd e ironic mai are farmec, dar cînd vrea să fie amabil nu depășește platul. Dintr-un text despre Paul Verlaine, Paul Verlaine și simbolismul, din Seara, 22 iulie 1914, rețin însă această mărturisire a poetului francez: „«Nu văd un nimic în instinctul meu care să mă forțeze să caut pe un pentru ce al lacrimilor mele; cînd sînt nenorocit, scriu versuri triste, și asta-i tot, fără altă regulă (...)»”
Am dat cuiva să caute documentul pentru care mă bate la cap o doamnă, victima unei pricini imobiliare. Pe scurt, e vorba despre o chestiune de istorie interbelică. Un tip, deținător al Virtuții militare, cumpără în 1933 un teren în Cotroceni pe care se chinuie să ridice un imobil. Ca mulți alții în situația sa, n-are bani pentru a înapoia creditul la Bancă, și Banca îi ia imobilul, cu teren cu tot. După Război, statul comunist închiriază două apartamente din cele trei, plus subsolul, unor cetățeni.
Pauză nu prea mare în cercetarea pentru Istoria proletcultismului. M-a rugat Eugen Mihăescu să zic ceva la lansarea cărții sale, Rebel, pe cale de a se petrece la Tîrgul Gaudeamus. Din start, în convorbirea de la primirea cărții din partea autorului, pun condiții drastice de participare: trecem glonț prin tîrg, neluînd în seamă pe nimeni, vorbesc și plec, fără a întîrzia la atît de inutilele taifasuri. Pe măsură ce îmbătrînesc mi-e tot mai lehamite de socializări. Ce să-mi aducă mie un telefon, o discuție, o strîngere de mînă? Talent? Mi l-a dat Dumnezeu, dacă mi l-o fi dat. Sănătate? Asta nu-i în puterea nimănui.
Cu Cornel Catană continui acasă, în sufragerie, lucrul la Istoria Literaturii Proletcultiste. Mă amărăște nițel lipsa de vioiciune a textului, dar mă uimește, în schimb, încăpățînarea mea de a lua în serios chintale de maculatură. Și cînd te gîndești că în timp ce eu înghețam la sala trei a BAR, citind și fișînd prostiile astea, la restaurantului Uniunii Scriitorilor, peste drum de Bibliotecă, unii se dădeau dizidenți, deși pe vremuri făcuseră irespirabil aerul literar cu ambițiile lor proletcultiste.
Am descoperit azi-noapte, în cadrul amplei Operațiuni Ordine în dulapuri! o tonetă de fișe din studiul despre Cultul lui Carol al II-lea, Lingușirea cu sclipici. Ca și în cazul fișelor la Istoria literaturii proletcultiste, mă întreb cînd și cum le-am scris, mă întreb mai ales de ce n-am dus pînă la capăt cartea asta, cum de altfel ar fi musai să mă întreb de ce n-am dus pînă la capăt numeroase alte tentative de a scrie o carte despre ceva. Ar trebui, poate, să mă opresc din orice altă întreprindere, gen amenajarea ogorului...
14 martie 2014. Site-ul oficial al CIA, la rubrica News & Information, publică textul intitulat CIA Remembers Agency Hero William Buckley. Primele rînduri ne lămuresc despre ce-i vorba: „The Central Intelligence Agency (CIA) comemorează viaţa lui William F. Buckley, legendarul ofiţer al Agenţiei, care a murit îndurînd 14 luni în custodia teroriştilor. Ziua de duminică, 16 martie, marchează cea de-a 30 aniversare a răpirii lui Buckley la Beirut, care a declanşat una dintre perioadele cele mai grele din istoria CIA.