Căutînd prin folderul cu Note de călătorie textul Germania – în căutarea fisurii, pentru a-l lipi la însemnările pe aceeași temă din noul voiaj, descopăr c-am mai fost în această parte a Germaniei, pe vremea cînd aceasta era RFG.
Cînd am fost?
Anul mi-l amintesc cu aproximație.
Cred c-a fost 1975, pe vremea Vieții studențești. O fotografie pe care n-am uitat-o, deoarece o am printr-una din cutii, înfățișîndu-mă într-un grup de jurnaliști din presa de tineret, confirmă ipoteza. Dacă nu mă înșel, fusesem invitați de o Asociație a ziariștilor din RFG. Notele scrise atunci și bătute în anii din urmă, nu însă stilizate, spun asta prin referirile la întîlniri tipice unor astfel de turnee profesionale. Se vorbește în ele de reuniuni cu primari, cu lideri sindicali, de popasuri la redacții, de cunoașterea unor asociații profesionale.
Da, mai mult ca sigur era vorba de invitația ziariștilor nemți într-o documentare despre RFG. Am scris apoi despre vizită ceva în Viața studențească? Nu-mi amintesc. Îmi amintesc doar că la Der Spiegel fiind, în lift, văzînd ecusonul, un tip ne-a întrebat Free press? Free press, am răspuns noi în cor și fără să clipim, convinși, totuși, că eram liberi, deoarece nu ne imaginam o altă presă decît cea în care lucram noi.
Și chiar nu era liberă?
Mă îndoiesc. Era o presă în serviciul Patronului, care era UASCR. Se putea imagina altceva decît ceea ce voia Patronul? Apoi, să fim serioși, noi, cei care lucram în Presă, știam hotarele scrisului nostru, ni le asumasem conștienți în clipa cînd ne angajasem ca ziariști. Hotarele depindeau enorm de zig-zag-urile socialismului. Mai largi cînd socialismul se liberaliza, mai strîmte, cînd se dogmatiza. Se deosebește prea mult de Presa de azi. Nu cred. Cîți ziariști de la noi au curajul să scrie bine despre Rusia? Puteai scrie de bine pe vremea călătoriei mele în RFG despre Occident? Culmea e că puteai scrie mult mai lejer decît a-i scrie azi pur și simplu că la Moscova oamenii nu scrîșnesc sub dictatură. Nu ne permiteam să scriem la vremea respectivă împotriva Tratatului de la Varșovia. Nu atît pentru că am fi luat bastoane pe spinare, cît mai ales pentru că acceptarea Tratatului de la Varșovia ținea intrinsec de personalitatea noastră, așa cum ținea, de exemplu, de conștiința noastră liberă Eternitatea socialismului. Firește, eram împotriva socialismului în varianta stalinistă, dar în nici un caz împotriva socialismului în general. Poți scrie azi fără o strîngere de inimă împotriva NATO? Te poți întreba cu îngrijorare dacă e bine ca România să devină cazarmă americană în această parte a lumii? Poți denunța iluzia că o vom duce mai bine cu cît vor fi mai mulți militari americani aici? Firește că nu.
Da, poți scrie, ba chiar poți și publica, dar bastoanele încasate vor fi mult mai crunte decît cele administrate de Regimul comunist. Te vor înjura sincer de mamă atît de mulți încît ți-ai dori să te întorci la vremurile în care o sancțiune pentru un mic curaj te făcea erou în redacție.
Nu-mi mai amintesc nimic de călătoria de altădată
E mai mult decît curios că despre călătoria de acum 42 de ani nu-mi amintesc nimic. Am fost acum la Dusseldorf, la Köln, cu vreo cîțiva ani în urmă, am fost la Bonn.
Să fiu al dracului dacă-mi amintesc ceva!
Acum am bătut în lung și-n lat Königsallee, faimoasa stradă comercială a Dusseldorfului și a Renaniei – Westfalia, am fost pe promenada de pe malul Rinului, am bîntuit prin Orașul Vechi, cel mai mare bar din lume. Ar trebui să-mi amintesc măcar prin stimularea memoriei la contactul cu o realitate pe care am mai întîlnit-o. Nu am recunoscut nimic. Dar nimic, nimic. Să nu fi fost noi prin oraș? Să ne fi ținut amicii nemți doar prin ședințe și întîlniri de documentare? Și ce fel de documentare gazetărească era asta, dacă nu eram duși să vedem și Orașul? Și totuși, am mai ieșit din cînd în cînd din spațiul de celulă al călătoriei oficiale. Unul dintre texte e dedicat unei experiențe la un parc de distracții din Dusseldorf:
„La Dusseldorf, într-o seară, hotărîm să intrăm la un parc de distracţii. De departe, muzica trompetelor, a tobelor te îmbie, miile de lumini învîrtitoare îţi dau impresia de vioiciune, că-ţi vine să te salţi în două mîini sau să te dai tumba peste cap. Evident, unul din noi nu vrea să meargă, abia aşteaptă să ajungă în patul de la hotel. De obicei, fiecare grup de excursionişti are un asemenea tip; cînd ţi-e lumea mai dragă, nu, că el vrea să meargă să se culce, şi, înjurînd, ceilalţi merg şi ei către casă. De data asta, eu şi încă cineva, reuşim să ne desprindem de grup. Luminile învîrtitoare sînt mai puternice decît perspectiva unei rătăciri îndelungate pe străzile unui oraş a cărui limbă ne e la fel de cunoscută ca şi limba pisicilor, de exemplu.
Distracţiile din parc sînt pe sfîrşite. Perechile au ajuns la momentul îndrăznelii: fata, care înainte se strîmba şi dacă încercai s-o ţii de mînă, se lasă acum mîngîiată pe sîni. Bineînţeles, cu condiţia să nu boţeşti bluza abia atunci scrobită. Luminile caruselului s-au stins. Cu mişcări grăbite, dar precise, cîţiva inşi în scurte de piele strîng tarabele. Dacă se zoresc un pic, mai pot să prindă ultimul tramvai spre casă. La bărcile cu motor, trase acum deoparte, alţi cîţiva inşi golesc bazinul de apă, aruncînd căldările pe asfaltul încins. Doar la «trasul cu puşca» mai întîrzie cîţiva inşi. Iritat, vînzătorul greşeşte cînd încarcă puşca, dar cei doi amatori au ajuns de mult la bunăvoinţa excesivă, zîmbitoare, a celui făcut praf. Însă animaţia adevărată e la «taxiul groazei». Sus, pe un fel de ieşitură a bar[cii, mormăie o păpuşă care, în alte condiţii, ar trece drept înspăimîntătoarea «mumă a pădurii». Aici, spre deosebire de alte locuri, e aglomerat. Perechi-perechi, tinerii aşteaptă cuminţi să se îmbarcă într-un fel de cărucior colorat, care-i va trece printr-o uşă de scînduri la fel de ţipătoare. În aşteptarea rîndului, abia-şi pot stăpîni răbdarea: nu de altceva, dar în nici un loc din oraş nu poţi găsi la această oră un întuneric mai propice excitaţiei sexuale necesare tinerei generaţii. Pe de altă parte, la «taxiul groazei» e cel mai bun mijloc pentru a pune capăt incertitudinii care însoţeşte totdeauna primele momente ale amorului. Izbucnirea fantomelor din diferite colţuri ale labirintului aruncă fata în braţele băiatului. De spaimă, trupul ei gingaş tremură neîncetat, un suspin abia se aude. Iar băiatul, ca să-i alunge spaima, o sărută, bineînţeles.
Ne urcăm şi noi în «taxiul groazei». De la început apar problemele: moşul de la casserie ne-a înşelat. Pentru 3 mărci ne-a dat numai un bilet. Celălalt merge la cassă pentru dreptate. Moşul nu vrea să recunoască. Sau, cel mult, aşa ni se pare nouă, căci neînţelegînd limba, umblăm pe dibuite cu reacţiile celorlalţi. Celălalt insistă cu două degete răsfirate, semnificînd, în limbajul nostru, biletele care ni se cuveneau. Drept argument suprem, mă tîrăşte pe mine, personal, pînă în faţa moşului. Uite, îi spune prin semne, gata-gata să-mi vîre deştele în ochi, atît de argumentat învîrtea mîinile în toate părţile, am plătit şi pentru el. Întîia oară în viaţa mea am sentimentul însemnătăţii mele. Adus ca argument suprem, moşul se îmblînzeşte şi, cu părere de rău, ne mai dă un bilet.
O smucitură şi «taxiul», alergînd pe şine, intră cu capul înainte drept într-o poartă de scînduri, la cîţiva paşi, un schelet luminat brusc ne saluă vesel, făcînd un salt în sus şi căzînd la loc, în aşa fel încît să nu i se clintească nici un oscior, într-adevăr, o performanţă demnă de inteligenţa şi precizia nemţească. Întunericul adînc e sfîşiat de mii şi mii de lumini, scurte ca nişte fulgere albastre, în cîte un colţ, o bufnitură şi, pac, o fantomă ivită ca din pămînt îşi scoate pălăria în faţa noastră.
Întoarcerea o străbatem în pocnete şi urlete, cu repeziciunea nedorită a unui tip zvîrlit afară din casă.”
Așadar, la Dusseldorf am avut chiar și o pățanie, una despre care am scris la vremea respectivă, acum 40 de ani. De ce nu-mi amintesc de ea acum, în 2017?
Le-aș mai scrie acum la fel?!
Textele din 1975 au fost scrise pentru mine, în nici un caz în vederea publicării.
Recitite acum, după 40 de ani, după experiența trecerii de la Comunism la Capitalism, după ce și la noi a venit Occidentul din RFG-ul de vremea socialismului real, mă fac să mă întreb:
Le-aș mai scrie acum la fel?
La vremea respectivă, ele rezultau dintr-o conștiință de intelectual trăitor într-o lume ce părea eternă. Capitalismul cu care ne întîlnisem o săptămînă în RFG a dat gata Comunismul, considerat azi ca nevolnic față de Adversarul de dincolo de Cortina de fier. Cît de tare s-a schimbat conștiința mea după crucialele experiențe trăite timp de 40 de ani? Dacă mă gîndesc că sînt unul dintre biruitorii noii Ere și nu unul dintre Învinși, grație ipostazei de gazetar, ar trebui să cred că m-am schimbat radical. Ia să vedem! Scriam atunci despre Revoluția cu lingurița:
„Nemţii sînt cu adevărat remarcabili în înţelepciunea lor funciară. Chiar revoluţia, ideal pe care societăţile moderne ard de nerăbdare să-l atingă, se face la ei încetul cu încetul, adică chibzuit. Da, acesta e cuvîntul: revoluţie chibzuită. Nemţii doresc o revoluţie înţeleaptă, cu respectarea tuturor legilor. În acest sens, noi, latinii, sîntem pentru ei nişte fiinţe stranii. Noi sîntem în stare, într-un singur an, să-i ardem o revoluţie radicală, urmată de o contrarevoluţie sîngeroasă, lăsînd destul timp, bineînţeles, pentru ceea ce istoria de mai tîrziu va numi o lungă şi prosperă perioadă de pace. Uşor de imaginat că un neamţ nu va ajunge niciodată la o asemenea grabă. Pentru el, revoluţia trebuie să se desfăşoare aşa cum se cuvine. Mai întîi, propunerea de revoluţie trebuie pusă în discuţia populaţiei prin intermediul ziarelor de mare tiraj, al afişelor, al emisiunilor TV, al crainicilor pe la răspîntii. Într-un cuvînt, trebuie să se facă în aşa fel încît pînă şi cel din urmă cetăţean să ia cunoştinţă de această măsură pe care guvernul vrea s-o introducă în Bundestag. Dacă dezbaterile de aici, din Parlament, se vor dovedi, ca de obicei, sterile, va trebui să se treacă la vot. Prin intermediul buletinelor, cetăţenii germani trebuie să se pronunţe asupra introducerii în ţară a revoluţiei. Nu-i exclus ca, pînă la urmă, să se ajungă şi la un referendum. Atunci guvernul e dator să alcătuiască o comisie parlamentară în care vor intra şi reprezentanţi ai Opoziţiei, menită a supraveghea respectarea legalităţii pe perioada revoluţiei.
De mai mulţi ani, Consiliul Federal al Tineretului din Germania plănuieşte o centralizare a organizaţiilor sale. Păi, sugerăm noi, cu mentalitatea latinului grăbit, faceţi o adunare generală şi puneţi problema în mod hotărît! Centralizăm sau nu centralizăm? La sfîrşitul reuniunii aveţi deja o opţiune. Desluşesc un zîmbet ironic în privirile interlocutorilor. Evident, un asemenea punct de vedere gîfîit nu putea veni decît din partea harababurii specifice unei ţări latine. Cu nici un preţ, un revoluţionar neamţ nu s-ar fi exprimat în asemenea termeni. Drept urmare, Consiliul Federal a hotărît ca la adunarea generală din acest an să afle doar părerea organizaţiilor, dacă problema centralizării poate fi pusă sau nu în discuţie. Dacă se va decide că da, atunci ea va fi dezbătută la adunarea viitoare, adică peste doi ani, cînd se va discuta un amplu material teoretic despre eficienţa centralizării în general. În funcţie de aceste discuţii, peste patru ani, la o altă adunare, Consiliul Federal va supune la vot măsura centralizării. Bineînţeles, dacă pînă atunci, din lipsă de fonduri, federaţia nu se va autodesfiinţa.”
Ce remarc eu azi despre Ion Cristoiu de atunci?
Mai întîi că punea Revoluția chibzuită pe seama spiritului nemțesc și nu a democrației.
Conștiința mea era una de comunist
Apoi, ironizam lungile dezbateri dinaintea unei decizii, idealul fiind pentru mine o decizie luată cît mai repede. Eram adeptul deciziilor de tip Ceaușescu, luate fără nici o consultare populară minimă? Nu cred. Cred mai degrabă că sesizam încă de pe atunci, punînd-o pe seama spiritului nemțesc, bălăbăneala din tranziția românească față de luarea unei decizii.
Da, conștiința mea era una a unui comunist. Mi-era greu să pricep punerea în dezbatere publică a unei decizii, supunerea ei votului, democrația internă și democrația în general. Eram obișnuit cu decizia luată rapid, pe loc, fără o minimă consultare populară, din credința că șefii știu mai bine decît noi ceea ce trebuie făcut.
Culmea e că acum denunț absența democrației interne în partide și organizații, tendințele autoritariste, pledez pentru o implicare mult mai puternică a cetățenilor, a societății civile în luarea deciziilor.
Cea mai mare deosebire dintre Ion Cristoiu din 1975 și Ion Cristoiu din 2017 stă însă în reacția față de realitățile întîlnite în cale.
Nu sînt mare amator de bunuri materiale.
Umblatul prin magazine (evident, prin cele care mă interesează, electronice și papetărie) are mai mult caracterul unei excursii, gen la shopping, decît aspectele unei căutări cu orice preț a cumpăratului.
Acum, în 2017, am căscat gura la magazinele din Dusseldorf, Köln, am intrat în multe dintre ele, ba chiar am și cumpărat. Una peste alta, aș putea scrie despre mărfuri, despre diferențele față de România (în materie de electronice nu sînt atît de mari cum s-ar crede).
În 1975, chiar dacă aveau alte mărfuri decît cele de azi, magazinele de pe Königsallee din Dusseldorf, de pe Hohestrasse din Köln, înfățișau aceeași imagine a societății de consum, definite prin bogăția de mărfuri.
În textele scrise atunci pentru mine, pentru caietele mele, nu găsesc o însemnare, o singură însemnare despre bogăția de mărfuri, despre posibilitatea de a cumpăra orice. Veneam din Est, dintr-o lume a penuriei de mărfuri, a austerității. Cum de n-am tresărit la vederea magazinelor? Cum de nu-mi amintesc să fi intrat în vreun magazin, în timp ce acum, în 2017, am consacrat shopping-ului una dintre călătoriile la Dusseldorf de la Aachen? Încerc o explicație prin raportarea la condiția mea în această vizită. Firește, eram față de alți români un privilegiat prin posibilitatea de a călători în RFG, fie și la invitația unei Organizații a presei de tineret și într-un grup bine constituit, de la care nu te puteai abate. Numai că n-aveam bani. Toată călătoria prin Germania era plătită de gazde. Diurna primită în țară abia dacă ajungea să cumperi cîteva suvenire. De ce să intru în magazine? Ce să cumpăr cu banii pe care-i aveam ca valută? Ca să nu mai spun că și la vremea respectivă nu mă interesau țoalele, pantofii. Acum mă interesează electronicele și cărțile. În 1975, electronicele însemnau pentru mine cel mult un radiocasetofon. Chiar dacă l-aș fi putut cumpăra, ar fi trebuit să-l declar la vamă și fiind vorba de electronice din Vest, mi l-ar fi reținut.
Asta ar fi una dintre explicațiile deosebirii de preocupări între cele două călătorii.
Alta, poate cea mai importantă, o regăsesc într-un text scris atunci – repet – nu pentru a fi publicat:
„Stupida noastră linguşire faţă de străinătate ne face să credem că acolo e raiul de pe pămînt. De fapt, ca nişte oameni cuminţi, judecăm străinătatea după lumea din filme. Astfel se explică extazul cu care unii vorbesc despre lumea occidentală. Acestora, în entuziasmul lor, li se pare această parte a Pămîntului un paradis lipsit de griji, în care maşinile se găsesc la colţuri de stradă, iar îmbrăcămintea se distribuie gratis, la cea dintîi dorinţă. Întîlnirea cu Occidentul îţi violentează această părere. E drept că multe produse sînt ieftine, dar o lume nu trebuie judecată după preţul ciorapilor de damă. Întrebat de cum o duce, un neamţ ar fi surprins să constate că el trăieşte foarte bine. Drept argument, ar putea aduce o mie şi una de lucruri: chiriile sînt scumpe. Doctorii cer preţuri exorbitante. Ziua de lucru te extenuează pur şi simplu. Nu-l putem înţelege, aşa cum nici noi n-am fi înţeleşi, în tînguirile noastre, că n-avem maşină, de un african care moare de foame.”
Gîndeam ca un comunist?
Evident, nu. Gîndeam ca și azi, ca un ins lucid, care refuză paranghelia aparențelor, spectacolul de suprafață, convins că dincolo de poleială există o altă lume, cea adevărată.
Ce scriam în 1975 despre Parlamentul german
Vizita a cuprins și un popas în Bundestag, la Bonn, ca jurnaliști și nu ca turiști. Iată ce scriam eu în 1975 despre Parlamentul german:
„Cel mai mare rău al societăţii moderne e lupta pentru putere. Fiecare cetăţean, din faptul că citeşte ziarul şi cunoaşte limba maternă, se crede îndreptăţit să fie la conducerea statului. Să vorbesc, la asta mă pricep şi eu, mărturiseşte el familiei, seara, cînd sînt adunaţi cu toţii la televizor. Oameni practici, nemţii au descoperit soluţia la o asemenea problemă. Împărţind ţara în landuri, au dat fiecărui land dreptul de a avea parlament. Astfel se face că Germania cunoaşte o adevărată inflaţie de parlamentari, iar meseria o corvoadă plictisitoare. De altfel, primul semn al acestei situaţii îl constituie gestul atît de omenesc al parlamentarilor de a chiuli de la sesiunile parlamentului. Pentru ca diurna să meargă, totuşi, s-a găsit şi mijlocul ca parlamentarii să voteze unul în locul altuia. Reacţia guvernului n-a întîrziat să apară. Au fost introduse condicile de prezenţă, pe care parlamentarii, asemenea unor şcolari, trebuie să le semneze. În Bundestag – sistemul de votare e altfel alcătuit încît un parlamentar nu poate vota şi pentru altul. Noi, care am asistat la sesiunea parlamentului din Hamburg, îi înţelegem pe deplin pe parlamentarii chiulăi. Trebuie voinţă extraordinară, mai ales pentru cei care sforăie, ca să nu adormi în fotoliu. De altfel, asistarea la o şedinţă parlamentară e punctul cel mai dificil din programul excursioniştilor care vizitează oraşul. Contra unui preţ sporit, bogătaşii pot obţine un program din care lipseşte vizita la parlament. Cît despre noi, se poate spune că nu ne simţim rău. Cufundaţi în fotoliile adînci, ne lăsăm uşor în braţele somnului. Din cînd în cînd, tresărim speriaţi: tocmai atunci, un parlamentar a trecut prin hămăitul unui verb nemţesc. Înainte de plecare, o discuţie cu un parlamentar. Încă de la început, plictisitor, s-a aruncat într-un lung şi încîlcit discurs despre sistemul parlamentar din Germania. Om practic, translatorul ne oferă o traducere în rezumat. Noi, cu gîndurile aiurea, dăm din cap şi ne potrivit zîmbetul după al lui. Doi se întreabă cum ar putea trage mai aproape sticla de «Calu» de pe masă ???? în orice întreprindere periculoasă, înaintăm cu o mare prudenţă. Făcîndu-ne că vrem să ne aşezăm mai bine, tragem scaunul mai aproape de masă. Totuşi, oricît ne-am întinde nu ajungem încă. Părăsim proiectul deocamdată, căci parlamentarul vrea să ştie cum e la noi. La noi e bine, găsim noi răspunsul cel mai onorabil cu putinţă. Apoi, din nou, ne despărţim. Parlamentarul se întoarce la încîlcitul sistem parlamentar, plin de tristeţe, asemănător celui care rămîne singur să caute mai departe drumul rătăcit în adîncurile pădurii. Noi, la gîndurile noastre.”
Diferă viziunea mea de atunci de cea de acum?
Firește că nu.
Și atunci aveam o părere proastă despre Parlamentul din democrație, deși în România era Marea Adunare Națională.
Și atunci ca și acum îi priveam pe cei din jur cu scepticismul producător de ironie.
Singura întrebare căreia nu-i găsesc răspuns:
Părerea proastă despre Parlament din 1975 era a unui ziarist comunist în timp ce părerea proastă de acum e a unui ziarist pur și simplu?
Descopăr printre texte și unul pe care l-aș semna și azi, dacă între timp n-am fi trecut la Democrație:
„Ce surprinde aici e frumuseţea noilor clădiri, în concurenţă loială cum numai arta poate dovedi, cu înfăţişarea vechilor clădiri. Nemţii ştiu să construiască frumos şi funcţional. Imitîndu-i, ne-am îndreptat şi noi privirile către design. Mai întîi, la comandă, am scris cîteva cărţi despre design, compilaţii, bineînţeles, după lucrări străine, căci operele apărute la noi sînt şi lucrări de doctorat, printre altele. Importanţi critici de artă au început să strîmbe din nas după un nou criteriu: cel al funcţionalităţii. La sugestia Secției de presă, revistele au organizat numeroase dezbateri asupra designului în arta socialistă. Rezultatele lor n-au întîrziat să apară: s-a constituit, la Bucureşti, un Institut de design, în care au fost angajaţi toţi absolvenţii instituţiilor de artă plastică, filologie şi desen, care, n-au vrut să-şi ocupe posturile din provincie. Cu această ocazie, a fost găsit, în fine, un loc de muncă şi pentru tovarăşul Tache Smărănescu, care fusese scos, cu luni în urmă, de la conducerea ministerului Agriculturii pentru incapacitate; domniei sale i s-a dat ca sarcină, funcţia de director al institutului. Lucrurile nu s-au oprit aici. Noi sarcini au revenit institutelor de artă. Redactorii ziarelor studenţeşti au început să privească aceste institute prin prisma funcţionalităţii artei. Între timp însă, blocurile sînt la fel de urîte, dacă se poate numi astfel o cutie de chibrituri mărită de zeci de mii de ori. Faţadele clădirilor amintesc mai departe înfăţişarea unor închisori pentru deţinuţii politici. Becurile spînzură din tavan pe o aţă, ca în W.C-urile publice. Iar acoperişurile sunt pur şi simplu nişte podele prin care curge apa.”
Ce remarc eu acum, după 40 de ani, și după călătoria la Dusseldorf, Köln, Bonn?
Că fusesem impresionat chiar atunci de punerea la lucru a arhitecturii moderne în apariția noilor construcții. Mergînd în tur turistic pe Rin la Dusseldorf, m-am dat de ceasul morții că să filmez clădirile spectaculoase din cartierul nou, Media-hafen, obiectiv al unui tur turistic special, dedicat noii arhitecturi.
Că ironizam imitarea de tip socialist a preocupărilor occidentale pentru design. Puneam asta pe seama socialismului. E altfel acum, în capitalism? Cum să fie altfel cîtă vreme responsabil de ceea ce eu batjocoream era românismul și nu socialismul?
Și mai e ceva, foarte important.
Așadar, în plin comunism, la noi se punea problema unor construcții supuse îndrăznelii arhitecturale de tip occidental.
Ați auzit în postdecembrism de măcar mugurii unei astfel de dezbateri, fie ea și formală?