1. În volumul lui Petru Dumitriu, Vînătoare de lupi, scris și publicat în anii proletcultismului, găsit la tarabele din Piaţa Universităţii, descopăr nuvela Să vii, să-ţi dau pîine. O exploatez pentru capitolul despre Legendizarea accidentelor de muncă. În Minerii din Maramureş, eroii vieţii noi cocoaţă pe o stîncă ditamai motocompresorul împingîndu-l cu braţele, deşi, la o adică, aveau la îndemînă macaraua. În nuvela lui Petru Dumitriu, un tînăr tractorist cară o noapte întreagă piesa de tractor, stricată, pentru ca din ziua următoare el să nu piardă nici măcar un minut.
Dau însă peste pagini de o forţă a descrierii ieşite din comun. Despre realităţile surprinse, Petru Dumitriu se va fi documentat la faţa locului, ca reporter special al Scînteii. Punînd la lucru viclenia artistului care vrea să înşele cenzura, el foloseşte schema proletcultistă pentru a produce pagini de proză veritabilă.
Drumul tractoriştilor de la staţiune la ogor e o materie din care prozatorul extrage aur curat.
2. Pe unul dintre canalele de filme (cred că Film-box) văd întîmplător o nouă producţie de tip telenovelă pentru intelectuali despre Elisabeta a Angliei.
Cum i se putea altfel zice unei asemenea film decît Regina-fecioară?
Las la o parte faptul că Elisabeta n-a fost deloc fecioară, ţinînd cont cel puţin de realităţile ginecologice. N-am cum să nu văd însă că filmul cultivă din plin clişeul de telenovelă:
Şi bogaţii plîng!
Atotputernica stăpînă a Angliei e surprinsă suferind groaznic din amor, mai ceva ca o fetişcană care n-a văzut în viaţa ei un bărbat nud, întrebîndu-se nitam-nisam dacă puterea deţinută merită sacrificiile asumate în planul iubirii.
3. La emisiunea Ultimul cuvînt de duminică seara venise vorba de filmele cu ilegalişti. În răspăr cu tinerii din platou, anticomunişti nu din convingere, ci din imitaţie (e de bonton să te zborşeşti la o bucată de trecut!), susţin că, în sine, un ilegalist comunist poate fi eroul unei capodopere cinematografice. Nu uit că filmul Să mori rănit din dragoste de viaţă al lui Mircea Veroiu, văzut de mine la Festivalul de la Costineşti, creiona un personaj tragic în persoana unui ilegalist hăituit de Siguranţă. După decembrie 1989, propaganda anticomunistă, la fel de primitivă ca şi cea anticapitalistă, ca toate propagandele anti-ceva, s-a străduit să-i înfăţişeze pe ilegalişti în totalitate, după chipul şi asemănarea politrucilor din tranziţie: Oportunişti, credincioşi nu unui ideal, ci unui portofel de parale.
Vor fi fost şi din ăştia între ilegalişti. Deşi dacă ne gîndim că apartenenţa la PCR în interbelic îţi aducea doar belele, e greu de crezut că oportuniştii se înghesuiau să devină comunişti, calculînd avantajele pe care le vor dobîndi după Războiul a cărui profeţie era imposibilă.
Cei mai mulţi au crezut însă în utopia comunistă. Unii pentru că vedeau în ea orînduirea capabilă să curme nenorocirile capitalismului dîmboviţean, corupţia, mizeria morală. Erau aceştia intelectuali. Unii dintre ei fii de pricopsiţi. Alţii au crezut în comunism, pentru că se anunţa drept viitorul care le putea schimba destinul de fii de oameni săraci. Erau inteligenţi, erau dotaţi, erau ambiţioşi. Societatea vremii îi condamna la mizerie. Cum să nu se angajeze într-o bătălie care cerea, înainte de toate, să urăşti realităţile dominante ale vremii?!
În orice moment, pentru un cineast, pentru un scriitor, un ilegalist, ca om care crede, poate fi un personaj trainic realizat în plan artistic.
4. Din volumul dedicat de Ioan Dan Procesului Antonescu, reţin observaţia că Mareşalul e condamnat la moarte pentru declanşarea Războiului din Est.
Iniţiativa unui război e însă o decizie politică. O poate judeca cel mult Istoria, în nici un caz Tribunalul, fie acesta şi al Poporului.
5. Am terminat de citit primul volum din seria Cronica ilustrată a omenirii.
Formula aleasă merită atenţie. Primele 20 de pagini sînt dedicate istoriei propriu-zise a perioadei propriu zise. Îi urmează peste două sute de pagini de texte mici, multe de valoarea unor note, însoţite de fotografii, care-şi propun să surprindă viaţa socială, morală, economică şi cotidiană în anii cărora li s-a consacrat volumul.
Preistoria nu e un timp care să mă atragă. Cum spune şi termenul, preistoric nu înseamnă Istoric, cel puţin în planul dovezilor.
Primul volum din Cronica ilustrată a omenirii mi se pare însă interesant. Nu atît prin lumea descrisă, cît mai ales prin precizările despre cum au avut loc descoperirile. Dovezile privind omul preistoric sînt în mare parte descoperite din pură întîmplare. Copii care se joacă, ţărani care ară şi dau cu plugul peste un neanderthalian, călători care fac descoperiri epocale în crevase sau în gheţari.
Datele exacte sînt stabilite însă cu mijloacele omeneşti.
Poate de aceea, mă încearcă o anume neîncredere în lumea descrisă în primul volum ca realitate indubitabilă.