Pentru un eseu mai amplu despre Lovitura de stat de la 23 August 1944, recitesc şi – se înţelege – fişez Stenogramele interogatoriilor luate Lotului Antonescu, începînd cu 12 aprilie 1946, în Subsolul Ministerului de Interne de o echipă de anchetatori condusă de Avram Bunaciu. Documente cruciale pentru înţelegerea Mareşalului Antonescu, Stenogramele au fost descoperite şi tipărite, după 1989, la Editura Saeculum, în 1998, de Marcel-Dumitru Ciucă, în volumul III al cărţii Procesul Mareşalului Antonescu.

Sînt în Opere complete de Cehov – cel puţin în volumul I – şi proze slabe, foiletoane de o mediocritate vecină cu cea a textelor tipărite în presa umoristică de la chioșcuri. Din cînd în cînd însă, chiar şi în aceste proze, întîlneşti mici bijuterii în stare prin valoarea lor să ridice spectaculos preţul prozei. În Răzbunarea, schiţă apărută în Mirskoi Tolc, 31 decembrie 1882, sub iscălitura lui A. Cehonte, sare în ochi această consemnare: „Comicul se duce la casă, unde, la o masă murdară din lemn de tei, şedea casierul Stanim, bunul lui prieten, un neamţ care se dădea drept englez“.

Iubitorul de cărţi nu diferă prea mult de dependentul de droguri. În cazul ultimului, dealerul ştie că intră în sevraj fără doza obişnuită şi, prin urmare, se înfăţişează la uşă cu oferta. Dependentul de cărţi e victima sigură a anticarilor ambulanţi. Într-una din zilele trecute mai demult, s-a înfăţişat la BAR un tip scund, prevăzut cu o sacoşă din cele puse la dispoziţie prin Supermarketuri, înainte de a ajunge cu căruciorul, împins ca un vagonet de un stahanovist, în dreptul casieriţei.

Am primit prin TNT cartea lui Hașek, Histoire du Parti pour un Progrès modéré dans les Limites de la Loi, (Istoria Partidului pentru un Progres moderat în Limitele Legii) comandată la o editură din Franța. Primul meu gînd ivit în cale de cum am primit-o. Deși nu e Amazon, site-ul pe care am făcut comanda, decitrepro.fr, se dovedește prompt și îndeosebi de preferat fie și pentru că folosește la noi TNT, cu un poștaș amabil. Ar trebui să mai comand pe acest site, mai ales că mi-am făcut și cont pe el.

Am trecut cu serialul Mendirman Jaloliddin, în traducere Eu sînt Jaloliddin, de jumătatea sezonului unu și singurul. Între timp am recitit capitolul despre Cucerirea Horezmului din eseul lui Jack Weatherford, Genghis-Han și nașterea lumii moderne. O parte din sezon e dedicat dominației absolute și arogante a Împărătesei mame, Terkan Hatun la curtea sultanului Ala ad-Din Muhammad II. Nevestele și concubinele Sultanului, să le zicem, nurorile lui Terhan Hatun, se strîng în jurul ei cu prilejul a tot felul de sindrofii pentru a o linguși.

Și totuși Lord of the Rings, din care văd acum ultima parte a trilogiei e tare prin născocirea de basm. Copaci care merg și vorbesc, armate de orci, Orașul Regilor, dihănii înaripate. Nu sînt personaje puternice, nu sînt intrigi psihologice. Atmosfera însă a întregului serial ivită din privirea de sus asupra Lumii, atmosfera de Apocalipsă, impresionează. Cel puțin inși ca mine, dedați la basm, la fantastic.

Crăp de ciudă recitind (de fapt, citind) Garda albă a lui Mihail Bulgakov. Simt nevoia să fac un eseu din paginile care-l surprind pe administratorul blocului verificînd în taină, cu draperiile trase, bancnotele puse bine la păstrare. Observ la Bulgakov o notă de esenţă întîlnită şi la Sadoveanu. Peisajul nu e rece, artificial văzut și descris de un robot de bucătărie, ci însufleţit, cald, văzut şi descris de un suflet. De notat, mai precis, de adăugat la două eseuri deja scrise. Unul despre abajurul la Bulgakov şi celălalt despre obsesia spaţiului locativ...

Pentru că mă durea capul groaznic (mai ceva decît Pilat din Maestrul și Margareta), duminică seara, scutit și de o prezență obositoare și inutilă la televiziune, am cedat nervos și m-am uitat la Podul spionilor, dat pe un canal de film. Spun, am cedat nervos, deoarece voiam să urmăresc filmul pe DVD, pe îndelete, pentru a-l compara cu cartea. Acum însă, din iluzia că, dîndu-l gata, voi putea lucra ceva la Istoria proletcultismului, îl văd pînă la capăt. Fără prima parte, pe care, deși o știu din volum, n-ar fi stricat s-o urmăresc, cîtă vreme vorbește despre prinderea lui Rudolf Abel, colonelul sovietic KGB.

Am trecut cu lectura Veteranilor de cucerirea Odesei. Concluziile sînt de prisos. Dacă te gîndești la cîtă suferință a produs această uriașă victorie, cum îi zic bocancii patriotarzi măcelului din vara și toamna lui 1941, te întrebi dacă Mareșalul era un om normal, normal la cap, cum ar spune proprietara minimarketului din colț. Și măcar dacă ar fi rămas în Istorie ceva după această cucerire. Despre cucerirea Odesei nu mai scrie și nu mai vorbește nimeni. Mareșalul e la index pe motiv de antisemitism.

Popas la Waterloo, locul legendarei bătălii. Am mai fost o dată aici, cred că într-o fereastră din călătoria cu un demnitar român la Bruxelles, la Uniunea Europeană. Atunci am stat puțin și am vizitat doar Memorialul. Înțeleg acum că Memorialul a fost transformat în direcția modernizării cu prilejul bicentenarului Bătăliei. Noua variantă nu mă impresionează. Am mai văzut astfel de modernizări și-n alte locuri ale lumii. Mă impresionează însă ferma în care a stat, în noaptea de 15 spre 16 iunie 1815...