De la Frizerie, unde am ascultat discuția pătimașă a frizeriței cu casiera despre filmul turcesc de aseară (De ce le-o fi plăcînd românilor producțiile turcești, o combinație letală de telenovelă latino-americană cu filmul indian, în care toată lumea cîntă, pînă și teroriștii, înainte de face să sară în aer o sală de clasă, cu copii cu tot? Pentru că sînt turcești, ar trebui să-mi răspund), n-o iau direct la BAR, cum ar fi fost de așteptat. Fac un ocol pe la Kyralina, librăria cu cărți franțuzești, despre care am scris ceva, dar n-am publicat nimic pînă acum.

Citite, de fapt, recitite, (semnele cu pixul de pe margini de pagini spun limpede că am mai parcurs cartea Note-Relatări, editura Enciclopedică, 2001), Memoriile lui Camil Demetrescu, fost angajat la Cabinetul Ministrului şi Cifrului din Ministerul Afacerilor Străine, condus de Mihai Antonescu pe vremea Mareșalului, îmi confirmă o impresie lăsată de o altă carte:
Stenogramele interogatoriilor luate lotului Antonescian.

În Jurnalul din închisoare al lui Ştefan Andrei, pe care-l citesc în varianta electronică a manuscrisului la Găgeşti-Deal, pentru a-i face Prefaţa, dau peste un citat transcris de autor, în închisoare, dintr-un articol iscălit de mine în Zig-Zag Magazin din 6 - 12 martie 1991. Citatul, pe care-l voi reproduce mai încolo, e publicat fără nici un comentariu. Din cîte-mi amintesc, articolele din Zig-Zag au fost strînse de mine în volumul De la o Lovitură de Stat la alta, unul dintre volumele de reunire a publicisticii mele de după decembrie 1991.

Tocmai cînd mă pregăteam să trec la fișele despre preoții militari pe Frontul de Est (am reușit noaptea să trag la xerox ultimele pagini din carte, inclusiv cele despre Stalingrad), la masa mea din Sală vine un tînăr cu bărbuță. „Sînt Carabă – zice el, întinzîndu-mi mîna a salut – vreau să vă dau o carte”. M-am încruntat nițel văzîndu-l. De cînd am devenit obiect al întregului Popor, ca un zid pe care urinează bețivii, pentru că e în drum, mă pomenesc chiar la Bibliotecă, în plin studiu, cu fel de fel de tipi ajunși pînă la mine nu pentru vreo problemă de viață și de moarte...

Ca fost secretar personal la Cabinetul 1, Constantin Boștină abordează în memoriile sale, publicate sub titlul Am fost secretarul personal al lui Nicolae Ceaușescu, o chestiune de o importanță majoră în exercitarea puterii absolute de către Nicolae Ceaușescu: Informările primite de la Securitate, dar și de la alte instituții: Ca expert în comerțul internațional și ca om de încredere: „Nicolae Ceaușescu mi-a cerut să lucrez ca secretar personal în principal în domeniul economic.

În călătoria la Istanbul (Constantinopol, îi zic eu) iau cu mine, pe lîngă cîteva ghiduri ale orașului și ale Turciei, şi cartea franţuzului André Clot, Mohamed al II-lea, Cuceritorul Bizanţului. La începutul drumului cu avionul mă ambiţionez să citesc dintr-unul din ghiduri. Fac ce fac însă şi mă întorc la cartea despre Cuceritorul Constantinopolului. Superbă prin inegalabilul farmec al istoricilor francezi, citeşti cartea ca pe un roman, fără s-o laşi din mînă.

Lucrul la rubrica Istoria presei romîne trăite de mine însumi m-a obligat să cercetez pe lîngă colecțiile de publicații și cărți dedicate presei noastre. Una dintre acestea – de neocolit pentru cine vrea să știe cîte ceva despre ziarele și revistele apărute în România de a lungul timpului – rămîne lucrarea în patru volume Presa românească de la începuturi pînă în prezent. Dicționar cronologic 1790-2007. La fiecare publicație autorul – regretatul Ion Hangiu – redă din primul număr Programul redacțional și un text semnificativ pentru acest Program.

Am primit pe e-mail cele două pasaje din Arghezi scanate și trimise dactilografei pentru a le folosi mai tîrziu la scrisul zilnic de editoriale. Primul e luat din tableta Amintiri din timpul dictaturii și îl surprinde pe Arghezi în flagrant delict de talent la țintuirea cenzurii: „Învăţat o viaţă întreagă să nu mă ţie nimeni de cot şi să nu mi se uite, cînd scriu, peste umăr, m-am pomenit acum cîţiva ani cu un inspector în faţa mesei de lucru şi cu un controlor în spatele scaunului meu.

După întoarcerea din Rusia, unde am fost să văd, printre altele, Poligonul de la Butovo, locul de lîngă Moscova, unde au fost executați, între 8 august 1937 și 19 octombrie 1938, 21.000 de condamnați la moarte în cadrul Marii Terori (cîte o sută de persoane pe zi), am luat la rînd cărțile din dulapul consacrat de sus pînă jos Istoriei Rusiei de la începuturi pînă la Vladimir Putin, pentru a găsi cărți despre sinistra Teroare stalinistă. Printre altele, am dat de varianta românească a cărții lui Robert Conquest...

1. La Cluj, sîmbătă, după încheierea sindrofiei cu premierea (cînd vei avea în curînd 70 de ani de viață și 50 de ani de presă, nici un premiu din lume nu te mai mulțumește), dau o raită prin centrul orașului. Ca aspect, Clujul din 2017 nu diferă prea mult de Clujul anului 1972, anul în care am părăsit Ardealul pentru București. Deși sîntem de mult în capitalism, de aproape 30 de ani, se spune, strada centrală, Corso, oferă aspectul exterior al unui burg transilvan împiestrițat cu prăvălii de Istanbul.