1. Am terminat, în fine, Incognito al lui Petru Dumitriu. Evident, după ce mi-am luat inima-n dinți și-am sărit pagini întregi de metafizică ieftină, împrumutată de autor personajului principal. Finalul mă convinge o dată-n plus de geniul lui Petru Dumitriu în cinematografierea mulțimilor sau mai precis a parangheliilor. Din romanul Extrem Occident îmi notasem – în vederea unui eseu ؘ– balamucul de isterie de la venirea unei vedete la aeroport. Aici, în Incognito, finalul surprinde Parada de 1 mai de la București în termeni sarcastici, dublați de nota de Apocalipsă a atmosferei de praf venit din Pămînturile desțelenite. Fac semn, în vederea unui gând viitor, la pasajul despre discuția cu oaspetele străin. Naivitatea imbecilă a acestuia mă trimite la finalul din Primul cerc al lui Soljenițîn, în care duba pe care scrie Lapte, dar plină de gulaghiști, devine subiect de însemnare privind viața fericită din URSS pentru o delegație de Occidentali fascinați de socialismul real.
2. De la Librăria din Focșani, în care am intrat doar ca să cumpăr cartoane pentru sistematizarea fișelor, iau cartea Prețul demnității (despre Emil Constantinescu) de Laura Ganea, carte lansată la Gaudeamus de Rao, văzută la standul editurii cînd am mers să-l prezint pe Eugen Mihăiescu, dar pe care doar am răsfoit-o. N-am luat-o și pentru că patronul putea să-mi dea pe gratis niște cărți, mai ales că avea față de mine o datorie morală. Acum, dacă tot n-am avut ce lua de la Focșani, m-am decis asupra cărții despre Emil Constantinescu. Înainte de a o lua, arunc o privire prin paginile ei, căutînd la Index numele Cristoiu, ca să verific dacă mă înjură. Cum n-are Index, nu pot afla dacă mă înjură sau nu.
3. Pentru că acasă, la Găgești, am găsit Teatrul lui Mihail Davidoglu, mă apuc să citesc Schimbul de onoare, piesă jucată pe scena Naționalului bucureștean în anii proletcultiști. Cum o fi arătat spectacolul? mă întreb, dîndu-mi seama că și s-o citești e greu (în stilul legendar al lui Davidoglu, lectura îți cere pregătire de inginer sau măcar de maistru în construcții de mașini), atît de mulți sînt termenii tehnici. Bag seamă la ceea ce se numește umanizarea cu orice preț. Pentru a putea fi jucate piesele lui Davidoglu conțin un personaj cît de cît pitoresc, dat fiind că nu e încă pozitiv, deși negativ nu mai e demult. E vorba de Moși, de Lelițe, toate mult mai ușor de interpretat decît bormașinile care sînt personajele pozitive.
Alți autori introduceau în piesele de teatru femei dușmance de clasă.
Contrarevoluținare fiind, ele beau, fumau, cochetau și-și arătau pulpele ca să-i seducă pe șovăielnici.
Mană cerească pentru actrițele cărora le reveneau astfel de roluri.
4. Cu Domnul Goloviov am ajuns la momentul tratat de Șcedrin ca fiind unul de răscruce pentru Rusia: abolirea Iobăgiei. Am remarcat, la lecturile anterioare, perspectiva satiricului asupra acestui moment. Moșierimea rusă îl vede ca o Apocalipsă. Domnul Goloviov abordează efectele acestei credințe mistice asupra Arinei Petrovna. Moșiereasa, în al cărui autoritarism de dragul autoritarismului eu am văzut profilul lui Stalin, se descumpănește atît de tare doar la vestea Abolirii încît își pierde puterea și prin asta devine victima lui Iudașka. E mai mult decît interesant că intriga de tip Iudașka din Șcedrin seamănă izbitor cu intriga din jurul Tiranilor de tip Stalin.
Biruie cel care poate să-l tragă pe sfoară pe mai marele sforar.
5. Am lăsat deoparte volumul lui Cezar Petrescu despre Scris și scriitori după ce-am ajuns la scriitorii ruși, deși aș fi avut șansa de a-mi împrospăta amintirile despre Gogol, Șcedrin, Turgheniev. E mai mult decît amuzant cum caută Cezar Petrescu, dînd curs unei indicații, să arate că marii noștri scriitori au fost influențați de marii scriitori ruși. Ar fi bine dacă aș găsi un citat pentru exemplul rusesc care premerge exemplul sovietic. Chiar și în cazul clasicilor noștri, dacă dai încolo mucavaua clișeelor despre cum le-a făcut marilor scriitori viața grea, pentru că erau critici ai capitalismului din perspectiva socialismului viitor, poți beneficia de date și amănunte interesante de istorie literară. Cartea lui Cezar Petrescu e una dintre vechiturile pe care le-am în bibliotecă. Pe ultima pagină, spre disperarea corecților, fac însemnări cu un pix pus alături, pe noptieră. Pe hîrtia veche, fabricată să suporte doar creionul, pasta se evidențiază straniu. Efectul îmi atrage atenția că tot ceea ce citesc acum pentru Istorie e vechi, plin de microbi. De fiecare dată cînd ies din Sala de la BAR, după ce am pus mîna pe colecțiile din anii 1946-1947, merg la toaletă pentru a-mi spăla mîinile cu săpun. Mă gîndesc cu groază la cîte posibile bacterii s-au strîns în paginile colecțiilor după decenii de stat în depozit și la cîți microbi au lăsat mîinile prin care au trecut colecțiile.
6. Am terminat azi noapte, chiar azi noapte început, romanul lui Francisc Munteanu din 1954, Lența. La vremea respectivă, în zorii Dezghețului românesc, s-a făcut mare caz de îndrăzneala de a aborda literar o realitate pînă atunci interzisă: O tînără, Lența, e măritată de familie cu un bărbat mult mai în vîrstă, președintele GAC, Goldiș.
Goldiș e pînă la urmă un personaj pozitiv sau mă rog amestecat, deoarece, de dragul Lenței vîră mîna în banii Colectivei. Cartea fascinează prin impresia de lucrătură improvizată peste textul original. Goldiș, președintele, e ca dracu, nici negativ, nici pozitiv, dar nici închegat pishologicește, cîtă vreme spre final autorul se grăbește să-l scoată basma curată prin mărturisirea publică a infracțiunii sale. Nici Lența nu e mai brează din punctul de vedere al consecvenței de structură. Nu e prea limpede dacă nu-l iubește pe Goldiș sau dacă vrea să muncească pe ogoarele înfrățite. Oricum, cartea e un punct de cotitură în scrierile de actualitate, deoarece, fără ca Goldiș să fie dușman de clasă, Lența e măritată cu el de părinți. Ar trebui să scriu pentru Istorie, poate, despre continua idealizare a secretarului de partid, aici un fel de Tata Moșu al satului.