14 martie 2014.
Site-ul oficial al CIA, la rubrica News & Information, publică textul intitulat CIA Remembers Agency Hero William Buckley.
Primele rînduri ne lămuresc despre ce-i vorba:
„The Central Intelligence Agency (CIA) comemorează viaţa lui William F. Buckley, legendarul ofiţer al Agenţiei, care a murit îndurînd 14 luni în custodia teroriştilor.
Ziua de duminică, 16 martie, marchează cea de-a 30 aniversare a răpirii lui Buckley la Beirut, care a declanşat una dintre perioadele cele mai grele din istoria CIA. Moştenirea lui de curaj şi determinare i-a inspirat pe ofiţerii Agenţiei care i-au urmat.
«Ne amintim de Bill nu pentru modul în care a murit, ci pentru moştenirea pe care a lăsat-o el în urmă» – a declarat directorul CIA, John O. Bennan.”
Cel despre care Comunicatul CIA vorbeşte atît de frumos e William Buckley, şef al staţiei CIA din Beirut, răpit la 16 martie 1984 de Hezbollah şi mort în captivitate la 3 iunie 1985, după 14 luni de torturi fizice şi psihice inimaginabile, cea mai lungă perioadă de interogare prin tortură din istoria modernă.
În 1988, William Buckley e înmormîntat simbolic la Arlington National Cemetery cu onoruri militare, iar rămăşiţele sale au fost aduse în SUA în 1991.
CIA l-a onorat cu o stea pe Memorial Wall, locul care marchează eroii Agenţiei morţi în misiune, şi l-a decorat post mortem cu Distinguished Intelligence Cross,cea mai înaltă distincţie a CIA.
În 2007, Ted Gup publică la Anchor Books, volumul The Book of Honor: The Secrets Lives and Death of CIA Operatives (Cartea de Onoare: Vieţile şi morţile secrete ale Operativilor CIA), dedicată felului în care sediul CIA cultivă memoria agenţilor săi morţi pe fronturile Războiului din umbră.
Cartea Onoarei de la Langley
În Prolog, autorul descrie ce a simţit intrînd pentru prima oară, în februarie 2001, în sediul CIA din Langley, ca reporter la Time magazine. Ajunsese la CIA pentru o discuţie cu un analist specializat în Irak, despre Războiul din Golf.
Era – precizează autorul – o discuţie off de record:
„Lobbyul era cavernos, rece, aproape sepulcral. Scrisesem despre CIA mai înainte, dar acum era prima vizită la Cartierul General al Agenţiei.
Pe podeaua lobby-ului era blazonul CIA – un vultur vigilent şi o stea compas, ale cărei colţuri radiante simbolizau căutarea informaţiilor în întreaga lume. Pe peretele dinspre sud, erau cuvintele din Scriptură, Ioan 8,32:
«Şi veţi cunoaşte Adevărul şi Adevărul vă va face liberi».Nu era nici o urmă de ironie aici.
Deşi, zilnic, ofiţerii acoperiţi, antrenaţi în arta înşelătoriei, trec prin acest lobby, identităţile lor construite pe minciuni sînt menite să producă un adevăr mai mare.Peretele dinspre nord mi-a atras însă atenţia. Acolo, crescînd înaintea mea, era un cîmp de stele negre, încrustrate în marmură albă de Vermont. La stînga, era un steag al Americii, la dreapta, un steag al Agenţiei. M-am tras mai aproape. Deasupra stelelor erau gravate aceste cuvinte:
«În onoarea acelor membri ai Agenţiei Centrale de Informaţii care şi-au dat vieţile în serviciul ţării».Erau cinci rînduri de stele. Le-am numărat una cîte una. 69 în total.
Mai jos de stele se găsea un recipient din inox şi sticlă.
Era încuiat.
Înăuntru era o carte.
E numită Cartea Onoarei, un volum sacru al Agenţiei, ca şi cum ar păstra înăuntru o aşchie din Crucea Răstignirii. Un volum subţire, cu pagini tăiate brut, deschis la mijloc. O panglică neagră, cu ciucuri la capăt, se vedea în valea dintre paginile deschise. Cu litere negre îngrijite erau scrişi anii în care fiecare ofiţer CIA murise. Pe lîngă an, în 29 de cazuri, erau inscripţionate numele celor căzuţi. Am recunoscut două:Richard Welch, împuşcat în faţa casei sale din Atena în 1975, şi William F. Buckley, şeful staţiei din Beirut, torturat pînă la moarte în 1985. Rămăşiţele sale fuseseră găsite într-un sac de plastic la marginea drumului spre aeroport.”
Descrierea Memorialului şi a The Book of Honor apare şi în alte cărţi.
De precizat că, din 2001, cînd autorul a fost la Langley, s-au mai schimbat unele lucruri în peisajul schiţat de el.
Numărul stelelor a ajuns la 111.
În zece ani, au mai murit în acţiune 42 de ofiţeri CIA.
Numărul celor din The Book of Honor e acum de 80.
Diferenţa pînă la 111 e dată de faptul că, în unele cazuri, familiile n-au vrut să fie trecut numele agentului în Cartea de Onoare, considerînd că deconspirarea le-ar dăuna, mai ales că prietenii, vecinii, n-au ştiut de apartenenţa neamului lor la CIA.
În acest caz, numele e înlocuit cu o stea galbenă, avînd în stînga anul morţii şi, în dreapta, un spaţiu gol.
Am ţinut să reiau acest pasaj, pentru că autorului îi pare cunoscut numele lui William Buckley, semn al legendei acestuia.
Viaţa şi moartea lui William Buckley, deşi reale, par rupte dintr-un film dedicat CIA.
S-a născut la 30 mai 1928, în Medford, Massachusets.
Intră în Armata SUA în 1947.
Se distinge în Războiul din Coreea (25 iunie 1950 – 27 iulie 1953) în postul de Comandant de Companie în Divizia 1-a Cavalerie.
Pentru faptele sale primeşte numeroase medalii americane:
Silver Star, două Purlpe Hearts şi altele.
Intră în CIA în 1955, recrutat în timp ce era student al Facultăţii de Ştiinţe Politice din Boston.
Cel care-i povesteşte viaţa şi moartea e marele jurnalist american Thomas Gordon, în cartea sa Les armes secrétes de la CIA. Tortures, manipulations et armes chimiques (Armele secrete ale CIA. Torturi, manipulări şi arme chimice), Nouveau Monde édition, 2006.
Impresionat de personalitatea agentului, Thomas Gordon îi va dedica următoarea sa lucrare, „Secrets & Lies. A history of CIA Mind Control and Germ Warfare”, Konecky, William S. Associates, inc. 2007.Textul sună astfel: „În memoria lui William Buckley, soldat, spion şi prieten: cel mai brav dintre bravi”.
Thomas Gordon îl întîlneşte întîia oară la Roma, unde Bill Buckley lucra ca ofiţer CIA sub acoperirea de secretar politic al Ambasadei americane. Amîndoi descoperă, cum recunoaşte autorul cărţii, similitudinile dintre profesia de jurnalist şi cea de agent secret. Ca angajat al Office of Tehnical Service (OTS) din cadrul Directorate of Science and Technology al CIA, William Buckley a lucrat cu doctorul Sindey Gottlieb, iniţiatorul şi coordonatorul ultrasecretului Programului de control al Minţii – MK Ultra.
Eric Fratini în volumul CIA: Historia de la Compania (Los Servicios secretos), EDAF, 2009, în româneşte, la Tritonic, în 2009, sub titlul CIA. Ferma din Langley, un soi de carte de popularizare a Agenţiei, îi consacră lui William Buckley două pagini.
Printre altele – scrie autorul – William Buckley a antrenat Beretele Verzi în Vietnam. Cu experienţa de la dr. Sindey Gottlieb, a pregătit pe cei din serviciul secret al Vietnamului de Sud ca să-i interogheze pe prizonierii din Vietcong.
A participat la operaţiuni sub acoperire în America Centrală, Laos.
A fost detaşat la birourile CIA din RFG, Siria, Egipt, Pakistan.
A fost trimis de CIA să antreneze Gărzile de corp ale preşedintelui Anwar al Sadat al Egiptului. I s-a reproşat că nu le-a pregătit bine, o dată ce prşedintele a fost ucis la 6 octombrie 1981, în timpul parăzii militare.
Orice ofițer american era ținta atacurilor teroriste
Pe 18 aprilie 1983, un atentat sinucigaş cu un camion plin cu explozibil asupra Ambasadei SUA din Beirut ucide 63 de persoane, dintre care 17 erau americani, cea mai mare parte, agenţi CIA. Printre aceştia se număra şi Bob Ames, cel mai bun analist al CIA pe lumea arabă.
După acest dezastru, William Burkley, asistent al directorului CIA, William Casey, se oferă voluntar să preia şefia Staţiei CIA de la Beirut, sub acoperirea de ofiţer politic al Ambasadei SUA.
William Casey mai fusese în Liban, în 1982, după asasinarea lui Sadat, cu misiunea de a supraveghea evacuarea trupelor OEP.
Misiunea de acum era infernală. Orice oficial american era ţinta atacurile teroriste. Mult mai important, potrivit lui Tim Weiner în Legacy of Ashes: The History of the CIA, Anchor, Reprint edition, 2008, „distrugerea staţiei CIA din Beirut şi moartea lui Robert Ames au ruinat şansele Agenţiei de a strînge informaţii din Liban şi din Orientul Mijlociu”. Dependentă de informaţiile Mosadului, „CIA avea să vadă ameninţarea islamică din Orientul Mijlociu pe întreaga perioadă a Războiului Rece exclusiv din perspectivă israeliană”.
Cu toate acestea, potrivit lui Thomas Gordon în volumul Secrets & Lies, William Buckley reuşeşte cîteva performanţe la Beirut:
„La scurt timp după întoarcerea din Asia de Sudest, William Buckley e trimis înapoi la Beirut, ca şef al staţiei CIA. Directorul Casey spunea că anii de experienţă acumulaţi făceau din el alegerea ideală pentru acest post.
În Beirut, Buckley a luat măsuri pentru a pune pe picioare o reţea de informatori, extinsă pînă la nivelele cele mai înalte ale Coaliţiei fragile care alcătuia Guvernul libanez.
Printre informatori se numără Walid Jumblatt, liderul druz, un senior al războiului, care supravieţuia dormind în fiecare noapte sub alt acoperiş în Cartierul Creştin al Beirutului. Jumblatt era ministrul Turismului în Guvern, un post care-i permitea vizite constante la ambasadele străine sub povestea de acoperire că încurajează personalul acestora să-şi imagineze mijloace de a atrage turişti în ceea ce devenise deja cel mai periculos loc de lume. În fiecare din aceste ambasade Jumblatt avea plasat omul său, care-i strîngea informaţii interesante, pe care liderul druz i le transmitea lui Buckley.
O altă sursă era un membru al OEP (Organizaţia de Eliberare a Palestinei), care-şi asuma riscuri uriaşe pentru a se întîlni cu Buckley şi a-l informa despre ultimele gînduri ale lui Yasser Arafat.
Un al treilea informator, un sirian, îi furniza amănunte asupra ultimelor regrupări în jurul preşedintelui Assad, la Damasc.
Pentru moment, volumul informaţiilor brute recoltate era zdrobitor.
Pe lîngă observarea atentă a evenimentelor din Liban, Buckley supraveghea şi Iranul, folosind oamenii de afaceri străini care treceau prin Beirut, spre Teheran. La întoarcere, îi ofereau informaţii pentru nimic mai mult decît o masă bună.
În fiecare zi, Buckley aborda pînă la o sută de probleme diferite. Fiecare trebuia evaluată şi trimisă la Langley.
Cîteodată i se întîmpla să lucreze 20 de ore pe zi, mai multe zile la rînd, înainte de a se prăbuşi într-un somn de 12 ore în apartamentul său elegant de la ultimul etaj din Beirutul de Vest.”
În 23 octombrie 1983, un alt atac sinucigaş, de astă dată asupra Cartierului General al Batalionului 8 al Marinei Americane, provoacă moartea a 280 de militari. Hezbollah anunţă c-ar fi murit în explozie şi şeful Staţiei CIA, deşi William Burkley era viu şi nevătămat.
Asta însemna că Buckley era deja ţinta pentru Hezbollah.
Vineri, 16 martie 1984, pe cînd pleca spre Ambasadă, din blocul de 10 etaje din suburbia de Vest a Beirutului, unde locuia singur, e răpit de Hezbollah.
„Geanta autocombustibilă” a lui Buckley
În cartea sa, Thomas Gordon reface, pe bază de documente, dar şi de imaginaţie, întreaga întîmplare.
Înainte de a ieşi din apartament, William Buckley şi-a pregătit servieta cu documente secrete.
Thomas Gordon o descrie astfel:
„Numită «geantă autocombustibilă», era astfel concepută încît o răsucire a cheii spre dreapta, aşa cum se deschide sau se închide în mod obişnuit o geantă, antrena arderea imediată a conţinutului, graţie unui inel de ardere cu gaz disimulat pe fundul ei. Buckley şi-a pus în ea dosarele marcate «Top secret», «Secret» sau «Confidenţial», a închis geanta răsucind cheia spre stînga, apoi şi-a agăţat-o de încheietură cu o brăţară fixată de mîner cu un lanţ de oţel.”
La etajul de dedesubt, în ascensor a intrat un bărbat tînăr, bine îmbrăcat, cu o servietă de piele.
Cîteva etaje mai jos, s-a urcat o vecină, pe care Buckley o cunoştea. La parter, femeia a ieşit, urîndu-i Have a nice day în stil american, deşi era libaneză.
William Buckley a coborît în parcarea subterană, unde avea maşina, împreună cu bărbatul din ascensor. Încălcînd toate normele de securitate, voia să conducă singur, deşi în mod obişnuit avea şofer de la ambasadă. Nu informase pe nimeni de la ambasadă de această periculoasă încălcare a normelor de securitate, într-un Beirut în care nici un ofiţer american n-avea voie să se deplaseze singur. Ulterior, s-a stabilit ca proceda astfel pentru a putea recruta surse din lumea arabă, operaţiune vitală după distrugerea Staţiei CIA în 18 aprilie 1983.
În drum spre maşină, bărbatul care se urcase în lift l-a lovit în cap cu servieta de piele (care era plină cu pietre). Din parcare a ţîşnit un Renault alb, cu şoferul la volan şi un bărbat pe bancheta din spate. L-au luat pe Buckley împreună cu agresorul, l-au trîntit pe podea şi au plecat în viteză.
Bărbatul de pe banchetă era dr. Aziz-al-Abub, cunoscut şi sub numele de Ibrahim al-Nadhir, specialistul Hezbollah în interogarea cu ajutorul torturilor.
Pe cînd studia Medicina la Teheran fusese şeful Pasadaran, Garda revoluţionară iraniană.
Fusese trimis să-şi continue studiile la Universitatea Prieteniei între Popoare „Patrice Lumumba”, de la Moscova.
Între 1980 şi 1982, Aziz-al-Abub studiază cu specialiştii KGB destructurarea personalităţii prin torturi fizice şi psihologice rafinate.
Învăţase mai ales cum să facă o persoană să recunoască pe o înregistrare video că e vinovată şi să declare ceea ce i se spunea.
Cele învăţate la Moscova le va folosi dr. Al-Abub la Beirut pentru Hezbollah, în cazul ostaticilor luaţi pentru bani sau din motive politice.
Aziz al-Abub e cel care l-a interogat pe William Buckley timp 14 luni. Deşi americanii au pus preţ pe capul lui, n-a fost prins niciodată.
Se spune că în prezent e în Iran, ocupîndu-se tot de interogarea prin torturi.
Răpirea lui Buckley s-a petrecut la 8 dimineaţa.
Pînă cînd cei de la ambasadă şi-au dat seama c-a dispărut, pînă cînd au tras concluzia c-a fost răpit de profesionişti, au trecut multe ore.
Cînd a primit vestea, lui William Casey, directorul CIA, nu i-a venit să creadă.
Răpirea lui William Buckleynu era de ici de colo.
Nu numai pentru că era şeful staţiei din Liban.
Nu numai pentru că fusese consilierul directorului, dar şi pentru că, torturat, putea deconspira toată reţeaua CIA din Liban, din Egipt, din alte ţări ale Orientului Mijlociu.
O operațiune fără precedent a CIA
Thomas Gordon descrie astfel ceea ce el numeşte o Operaţiune fără precedent a CIA:
„Clair George, directorul adjunct al Agenţiei, a primit ordin «să răscolească tot Orientul Mijlociu». O comisie internă extraordinară condusă de Casey a fost instituită pentru coordonarea cercetărilor. NSA (Agenţia Naţională de Securitate) a fost însărcinată să furnizeze fotografii făcute din satelit de înaltă rezoluţie ale adăposturilor de terorişti cunoscute din Beirut şi din Valea Beka’a.
Au fost solicitate serviciile de informaţii israeliene, germane, franceze şi britanice. Toate staţiile CIA din Orientul Mijlociu au primit ordin să dea prioritate absolută căutării lui Buckley. O echipă mixtă FBI-CIA a zburat la Beirut. I s-au alăturat rapid tehnicienii de la NSA, cu toţi specialişti în comunicări terestre. Trebuia să-şi folosească echipamentele pentru a sonda în profunzime, sub dărămăturile din Beirutul de Vest, unde ochiul sateliţilor nu pătrundea (…).
Casey a informat despre răpire pe secretarul de stat George Schultz şi pe secretarul pentru Apărare, Casper Werinberger.
Shultz l-a avertizat pe preşedintele Reagan, apoi i-a informat pe miniştrii de externe din ţările europene aliate că unul dintre principalii agenţi ai CIA a fost răpit.
Miniştrii au ordonat propriilor servicii de securitate să-şi dubleze eforturile pentru a-i găsi urma lui Buckley”.
Alături de găsirea lui Buckley, principala grijă a celor din Centrală era capacitatea lui Buckley de a rezista la tortură:
„La Langley, psihiatri, psihologi, specialişti în comportamentul uman, analişti fură mobilizaţi într-o tentativă de evaluare a capacităţilor de rezistenţă ale lui Buckley”.
Toate eforturile s-au dovedit zadarnice.
Luni, 7 mai 1984, Ambasada SUA de la Atena a primit un colet poştal, pus pe adresa ambasadorului chiar din oraş.
Coletul conţinea o casetă video VSH.
Pe casetă era înregistrat William Buckley.
În aceeaşi zi, adusă în procedură de urgenţă, caseta a ajuns la Langley, pe biroul lui William Casey.
Îl filmaseră, fără sunet, gol şi torturat, ţinînd un document Top secret în dreptul organelor genitale.
Camera se apropia şi se depărta de trupul gol.
Tehnicienii CIA au concluzionat că filmul fusese înregistrat într-o pivniţă.
Psihologii au arătat că William Buckley fusese drogat.
Documentul dezvăluia că geanta rămăsese intactă.
După douăzeci de zile a venit şi o a doua casetă.
De data asta la Ambasada SUA de la Roma.
Drogat, destructurat, implora să fie schimbat contra garanţiei că SUA şi Israelul îşi vor retrage orice influenţă din Liban.
A cedat agentul CIA?!
Transcrierea secvenţei a fost trimisă la Casa Albă, însoţită de sugestia analistului CIA, Graham Fuller, de a se începe o negociere cu Teheranul: Arme contra W. Buckley.
Cum în perioada următoare a fost un val de răpiri în Liban, aşa a debutat afacerea Irangate: Vînzarea de arme Iranului în schimbul eliberării ostaticilor şi a unor sume de bani care urmau să fie folosite la finanţarea ilegală a forţelor Contras din Nicaragua.
Vineri, 26 octombrie 1984, a venit o a treia casetă, şi ultima.
William Buckley era de neprivit.
Bîiguia, urla de groază, ochii îi ieşeau din orbite, tremura din tot corpul.
Pleda jalnic pentru eliberarea Libanului de Satana Imperialistă.
După a treia casetă n-a mai venit nici un semn.
În octombrie 1985, Hezbollah a anunţat moartea lui Buckley, însoţită de o fotografie a cadavrului şi a cîtorva documente secrete din servietă.
Se pare c-a murit în noaptea de 3 iunie 1985.
În 1991, rămăşiţele i-au fost descoperite într-un sac de plastic la Beirut şi adus, în decembrie 1991, la Washington.
A cedat sau nu William Burkley?
Publicaţia americană Deseret News susţine în articolul CIA official tortured to death, gave secret din 28 septembrie 1988 c-ar fi văzut transcriptul unei întîlniri de la Casa Albă, din septembrie 1988, cu trimisul iranian, Ali Hasemi, nepotul unuia din liderii spirituali ai Iranului.
Iranianul ar fi spus că William Burkley a făcut o mărturie de 400 de pagini, care includea 200-300 de nume sensibile – agenţi şi colaboratori CIA.
Hezbolah le-ar fi dat iranienilor.
CIA a dezminţit povestea.
Nu se ştie şi nu se va şti niciodată dacă William Buckley a spus ceva şi, mai ales, cîte lucruri adevărate a spus.