1. Lecturi intense din Cumpăna luminilor, cărțoiul lui Nicolae Jianu, premiat în 1952. Dincolo de fișele pentru Istorie – personaje robot în materie de Muncă, încropeli cînd vine vorba de psihologie, substituirea nevoilor materiale cu cele revoluționare – remarc teza sinistră a Epocii: Nu sînt greșeli ci doar acțiuni dușmănoase.
E mai mult decît interesant că, deși imensa majoritate a oamenilor muncii își vedeau de treburi, numărul dușmanilor poporului creștea de la o zi la alta: O dată proclamată teza ascuțirii luptei de clasă, ea trebuia confirmată cu orice preț.
Ca orice teză care preconstituie realitatea, ascuțirea luptei de clasă duce la o veritabilă vînătoare de acte dușmănoase, toate pentru a confirma că lupta se ascute. Rînd pe rînd se ajunge de la lupta cu arma în mîini la furtișag și de aici la chiulul de la locul de muncă. Teza a fost combătută în destalinizare cu argumentul de bun simț că dușmanii propriu-ziși erau puțini. După decembrie 1989, cînd a fi fost dușman al poporului a devenit o afacere, ceva în genul certificatului de virginitate, tot mai mulți urmași au pretins că neamurile lor au fost dușmani ai poporului.
Chiar Klaus Iohannis se dă anticomunist în așa-zisele sale memorii, zicînd că era un anticomunist de interior, cu perdele trase.
2. Pe coridor la BAR mă întîlnescu cu Dan Zamfirescu. Ne oprim asupra tezei dragi lui Dan Zamfirescu despre România poftită de toți din Europa. Nu știu cum se face, dar eu nu le am cu naționalismul de tip tragic. Mai interesantă mi se pare discuția despre Dej. Dan Zamfirescu îmi confirmă presupunerea, avansată de mine în scris, că nea Ghiță își făcuse o strategie din a o face pe prostu.
3. Azi noapte, pe la unu, apucîndu-mă să caut data la care un anume Ion Urzică se războia în versuri proaste cu Majestatea Sa, regele Mihai, am dat în Scînteia peste semnele Crizei Iugoslave. Mai precis, la un moment dat, (14 iunie 1948) prima pagină a Scînteii adăpostește un text tipărit cu litere de o șchioapă prin care oamenii muncii erau avertizați să nu slăbească vigilența de clasă chiar dacă socialismul a mai făcut un pas înainte prin naționalizare. Textul sare în ochi prin nepotriveala de tip nuca în perete, dat fiind că ziarul folosește de regulă mijloace gazetărești pentru a da semne de cotituri politice. Urmează Rezoluția Plenarei CC al PMR marcată de primele referiri critice la dispărutul Lucrețiu Pătrășcanu și de teza vigilenței de clasă. Teza e cultivată intens în editorialele scrise de Silviu Brucan. Mi-e limpede ceea ce m-am tot gîndit să scriu. Și anume că altfel ar fi stat lucrurile în România democrației populare dacă n-ar fi fost Criza iugoslavă. Tot ceea ce i se atribuia lui Tito ca abateri de drumul drept –încurajarea micii proprietăți în agricultură, relaxarea, prudența față de etatizare – apărea ca schismă, și prin urmare, Dej se vede constrîns să fie mai stalinist decît Stalin în politica față de agricultură. Ar trebui să scriu că Afacerea Tito duce și la înăsprirea condițiilor de creație în literatură și artă, dogmatici feroce precum cei de la Scînteia cîștigînd teren în fața liberalilor comuniști.
4. Decupez în vederea publicării ulterioare a îndemnului de a merge la toate filmele sovietice din București împreună cu denunțarea repertoriului dușmănos de la cinematografele din Capitală și din țară.
5. Greu de tras o concluzie despre Cumpăna luminilor, romanul lui Nicolae Jianu. Spre deosebire de Alexandru Jar, Mihail Davidoglu, Dumitru Mircea, omul are talent. La descrieri de natură e bun. Cînd vine vorba de personaje e catastrofal. Rar mi-a fost dat să văd mai mari clătinări în profilul psihologic al personajelor. Gaspar, de exemplu, din primele pagini, tipul specialistului vechi, să-i zicem, lipsit de conștiință revoluționară, înzestrat cu bun simț însă (pe drept cuvînt se revoltă văzînd că analfabeții de pe șantier sînt mai crezuți decît el de cei de la Parid), devine sabotor nitam-nisam, sub autoritatea preotului greco-catolic din sat. De Mladin, Maldău, Bunea, nevasta lui Bunea, inutil să mai vorbesc, atît de praf și pulbere sînt din punct de vedere psihologic. Asemenea lui Mihail Davidoglu, deoarece se ocupă de martiriul muncii, Cumpăna luminilor e mai degrabă o lucrare despre cum se construiește o hidrocentrală decît un roman. Ca și la Davidoglu mă întreb cum se știe autorul atîtea chestii tehnice despre hidrocentrale.
6. Aruncîndu-mi din întîmplare privirea pe rafturile cu literatură română contemporană am văzut pe ultimul, sus, cîteva cărți suficient de zdrențuite pentru a le bănui că sînt din anii proletcultiști. Ar trebui să le verific – mi-am spus în timp ce trăgeam la xerox paginile rupte din Scînteia pentru a le prelucra în vederea scrierii. Am acasă, într-un soi de firidă, și o colecție a Scînteii din 1948, mai bine zis din prima parte a lui 1948. Cu o noapte înainte, supravegheat de pisoiul curios, am dat să scanez cu tableta mai multe articole din Scînteia pentru noua tentativă de a termina Istoria (a nu știu cîta). Pornisem de la căutarea datei la care publicase în Scînteia un anume Ion Urzică, în stil de rapsod popular ceea ce el credea a fi o șarjă satirică împotriva Regelui Mihai, în fapt o ghiolbăneală sinistră, tip șantier. Am găsit poezia, prilej de a constata că apăruse la rubrica de Campanie electorală pentru scrutinul din 28 martie 1948. Tot la rubrica asta, brusc interesantă pentru mine, deoarece mi-a trecut prin cap imediat să adaug la poezia de circumstanță, debutul masiv al practicii de folosire a literaturii noi în campaniile electorale, debut prilejuit de campania pentru 28 martie 1948. Tot răsfoind, mi-am dat seama c-ar trebui să mă opresc, în vederea scanării, și asupra altor materiale, cum ar fi cel despre viziunea sovietică asupra lui Shakespeare sau cel despre spectacolul Frou-Frou la Maria Filotti, sărmană încercare a teatrului de a fi pe plac tovarășilor cu șapcă. Treabă grea, obositoare scanatul și nițel inutilă, dacă mă gîndesc că n-o să duc colecția cu mine, în mormînt. Așa că, realizînd întîia oară că e a mea și nu a bibliotecii, am purces să rup pagini din ziar, nu să le tai, să le rup, pentru a le putea pune la loc. Urma să le trag la xerox. Și cînd făceam operația asta, m-am întrerupt, am căutat un scaun și m-am suit pe el pentru a vedea ce zdrențe de cărți sînt pe raftul de sus. Firește că n-am ajuns cu mîna pînă acolo. Am apucat să văd însă în treacăt cărțile Magdei Isanos și mi-am amintit c-am scris despre ea un eseu emoționant, pentru că avea talent, și m-am melancolizat la gîndul că e o poetă uitată și pe nedrept. Cum se făcuse două noaptea, mi-am luat somniferele, m-am așezat în pat și am citit alte cîteva pagini din cartea prin care bietul Cezar Petrescu, fostul director al oficiosului România al lui Carol al II-lea, se zbătea să ne convingă că marii scriitori au fost dinadins sărăciți de burghezie pentru că spuneau adevărul.
Curios lucru!
Epoca atribuia altor epoci năravurile sale.
7. A murit Fidel Castro. Și eu n-am terminat cartea despre Cuba! Pentru cristoiublog.ro de diseară m-am gîndit mai întîi să reiau notele despre cum l-am văzut eu la Congres, cu ani în urmă. Ajuns la BAR, am cotrobăit prin foldere și am dat de un fragment, Miraculosul în viața lui Fidel Castro, despre cele peste 600 tentative de atentat cărora le-a supraviețuit. Ar trebui să-l intitulez: Fidel Castro a scăpat din 632 de atentate puse la cale de americani. N-a scăpat din cel pus la cale de Viață.
8. Azi noapte nu m-am lăsat pînă n-am mutat din valiza roșie, aduse de acasă, tăiturile din ziare despre 1944-1947. Dincolo de mărturia avînturilor mele inutile (cît am mai lucrat degeaba și la chestia asta!), remarc, în timp ce împăturesc în două paginile din presa epocii, pentru a le grupa pe subiecte, uriașa, incredibila iluzionare a marilor intelectuali ai perioadei, a așa-zișilor tovarăși de drum, de la George Călinescu pînă la Al. Rosetti. Toți au colaborat cu PCR. Toți au făcut sluj în fața URSS. Toți au crezut că vor putea zburda în voie pe cîmpurile cu floricele ale estetismului. După cum observ eu chiar din orînduirea fișelor, în tot acest timp, în plan cultural Scânteia dovedea un proletcultism feroce. Nu citeau marii noștri intelectuali Scînteia? Sau o citeau dar credeau că e vorba de poziții firești într-o democrație, în care libertatea presei îngăduie și opinii derapante?
9. În drum spre casă din Amzei, pe unde am făcut un ocol venind dinspre BAR, mă opresc la punctul improvizat de cărți din capătul șirului de prăvălii de flori. Am scris despre vînzătorul de cărți, dimineața devreme om de serviciu la cîteva blocuri din jur, mai apoi proprietar de anticariat deschis direct pe cimentul Pieței. După ce-am scris, am trecut pe acolo. Spre surprinderea mea, anticarul mi-a mulțumit c-am scris despre el, îl informase cineva în trecere pe acolo, cititor de Evenimentul zilei, poate. Acum, după ce-mi zice din nou despre scriere, mă informează c-are de gînd să pună cărțile pe niște stative. Într-adevăr, așa cum stau acum, în cutii sau așezate pe două mese puse cap la cap, cărțile sînt greu de dibuit dintr-o ochire. Farmecul anticariatului – îl avertizez – constă tocmai în punerea alandala a cărților. Acestea sînt noi – îmi arată el două cutii care arată privitorului cotoarele unor cărți. Cumpăr Pantha Rei a lui Grossman, deși cred c-o am, o culegere de publicistică din George Călinescu, pentru lecturi de tip biciuirea inspirației, o broșură despre Monumentele Independenței și o culegere masivă din Turgheniev. Vînzătorul mă tentează cu un soi de dicționar uriaș în franceză de Istorie cotemporană. Mă uit la data apariției. E vorba de 1975. Aflu că i le-a dat (sînt mai multe volume) un tip care pleca din țară și nu voia să le arunce la gunoi. Nu le iau, deși, acum, cînd scriu îmi dau seama c-ar fi trebuit să le cumpăr, deoarece le puteam folosi la Documente pentru cristoiublog.ro. Aflu astfel că enciclopedia Britanica a fost cumpărată de un tip. Ce să facă cu ea? mă mir, date de enciclopedie găsești pe Internet cu vagonul. Așa e – cade de acord vînzătorul – cred că le-a luat de decor.