Florin Bărbălău, băiatul cel mare al lui Costache Bărbălău, e faimos în sat, pentru că ori de cîte ori vine de la Bucureşti, unde lucrează, toţi cîinii dau fuga să se ascundă pe unde pot.
Florin Bărbălău nu anunţă cînd vine pe acasă decît pe taică-său, rămas văduv, ca să-i pună la punct camera de la drum, unde doarme.
Cu toate acestea, trecerea lui pe uliţe, în drumul de la şosea spre casă (n-are maşină, vine cu microbuzul de Vidra), e ştiut de toţi cei din spatele gardurilor.
Cîinii, pînă atunci liniştiţi, lungiţi la soare cu acea indiferenţă de invidiat, întîlnită doar la animalele sătule, sar în sus şi o zbughesc în cuşti, căutînd să se vîre cît mai adînc.
Comportamentul cîinilor îşi are explicaţia în profesia lui Florin Bărbălău:
Cea de veterinar.
Veterinar înseamnă pentru orice cîine din lume, chiar şi pentru buldogii cît un viţel, un ins care-ţi face injecţii. Şi de nimic nu se tem cîinii pe lumea asta ca de înţepătura aia blestemată. Fireşte, unui cîine i se poate provoca durere lovindu-l cu parul. E însă o durere revoltătoare, rod al unei agresivităţi, la care el, cîinele, poate, şi chiar e obligat să răspundă cu agresivitate. Ce te faci însă, tu, ditamai dulăul cînd stăpînul te scarpină după ureche, îţi susură dulcegării, te scaldă în priviri prietenoase şi, deodată, cînd nu te aştepţi, simţi o înţepătură cumplită. Nu e nici un par, nici o rangă, nici un băţ. Nu e nimic, pentru că, de fapt, nici n-o vezi ascunsă cum e în palma insului adus de stăpîn şi care e, mai mult ca sigur, un prieten de al acestuia.
Cum să hămăi sau, Doamne fereşte, să dai să muşti?!
Aşa se explică spaima tuturor cîinilor din lume, inclusiv a celor din sat, la apariţia prin preajmă a unui veterinar, fie el medic sau sanitar.
Florin Bărbălău nu era însă un veterinar oarecare.
Era medic veterinar specializat în chirurghia felinelor, la cel mai mare spital de animale din Sud-Estul Europei.
C.V.-ul lui oglindea fapte măreţe în domeniu, fără nici un complex comparate de specialişti cu victoriile lui Alexandru cel Mare, mort atît de tînăr, din păcate.
Tratase un leu de mare de o afecţiune dermatologică, operaţie deosebit de complicată, dat fiind că cea mai mică eroare scotea pe client din perimetrul adaptării.
Tot el reuşise să coase un şarpe care se încăierase cu un altul pentru un şoarece.
Într-un interviu amplu acordat unei reviste pentru femei Florin Bărbălău proclama drept cei mai buni clienţi papagalii. Sînt singurele necuvîntătoae în stare să-şi spună dacă ştii să le întrebi, ce le doare.
Publicaţia avea drept ţintă femeile mai coapte, ca să nu le spunem mai în vîrstă, mare iubitoare de pisici.
Specialiştii vedeau în această pasiune expresia unei nevoi de tandreţe maternală, cele mai multe proprietare de pisici neavînd copii.
Nu se putea ca doctorul să nu fie întrebat şi de pisici.
Şi nu se putea ca el să nu laude deşănţat capacitatea pisicilor de a fi cuminţi chiar şi în cazul unor operaţii dureroase.
*
Constantin Boieru avea un motan vestit, care emoţiona pînă la lacrimi doamnele secretare, curierele, mai precis pe toate femeile mai mult sau mai puţin subordonate stăpînului. Dacă ar fi să dăm crezare lui Constantin Boieru, motanul cu pricina era mai deştept decît un om. De exemplu, dacă venea în vizită un tip care ura animalele, cu un lung şir de cadavre cîineşti şi pisiceşti în urmă, motanul deschidea uşa cu laba şi ieşea din cameră în mod ostentativ. Atît de mult îl supăra prezenţa insului, încît nimic în lume nu l-ar fi putut opri în cameră. Ca să-l împace, stăpînul trebuia să piardă mult timp explicîndu-i că nici el nu-l simpatiza pe musafir, că l-ar da afară în doi timpi şi trei mişcări, dar ce să faci?, are nevoie de el acum, cînd a ajuns la ananghie şi nimeni nu-l mai ajută. Noroc că motanul, inimă largă, primitoare, se înduioşa repede. Dar cea mai mare senzaţie o stîrnea motanul printre oaspeţi cînd era bine dispus. Atunci binevoia să se poarte ca un animal, spre bucuria vizitatorilor, care începeau să bată cîmpii în neştire despre inteligenţa animalelor. Cea mai senzaţională figură era următoarea: aşezîndu-se pe masă în două labe, urmărea încordat, smîrcîind din mustăţi, peretele din faţa lui. După opinia multora, a stăpînului chiar, motanul pîndea aşa nişte vrăbii. În spatele peretelui era un loc gol, pentru horn, amînat de nu ştiu cînd, şi foşnetul care venea de acolo – explica stăpînul – îl duce pe motan cu gîndul la zburătăceala vrăbiilor. Şi cînd te gîndeşti că el, motanul, făcea asta pentru plăcerea stăpînului, care altfel n-ar fi avut cu ce să se laude.