Deşi s-a ivit soarele (hotărît, pare-se, să-și facă jobul), pojghiţa de gheaţă de pe aleea principală nu s-a topit. Zăpada de pe aleile secundare, neumblate, scîrţîie siberian sub paşi. Înaintînd prin zăpadă, dau fuga spre mine, de cum m-au văzut, cîinii care-şi duc viaţa în incinta Instituţiei. Judecînd după privirile lor vesele, dar mai ales după cozile ridicate, mă cred unul de-al lor. De cum au ajuns prind a mă împinge cu boturile, ridicînd spre mine privirile tipice cuiva care aşteaptă un cadou.
N-am nimic de mîncare pentru ei.
Astfel că merg mai departe cocoşat sub greutatea servietei burduşite de cărţi.
Cîinii mă urmează bine dispuşi.
Sunt convinşi că nu peste mult timp, ajuns într-un loc anume, voi deschide servieta şi le voi arunca oasele mult aşteptate.
Mai am puţin şi intru în Instituţie.
Cîinii şi-au dat seama că nu e rost de nici un os de ros.
Rămîn în urmă, după care se aşează în fund.
Şi încep să se caute de pureci.
Chiar au pureci, sau fac asta pentru ca eu să nu cred că m-au abandonat deoarece n-am nimic să le dau?
Şi ca să nu cred asta se prefac că se caută de pureci?
Pentru ca eu să-mi spun:
Au rămas pe loc, deoarece au treabă şi nu pentru că sunt nişte jalnici oportunişti!
*
Pe străduţa care duce la mîndra clădire a companiei de electricitate, o cucoană într-un pardesiu roşu, de sub care ies cracii pantalonilor tip izmene pe călător – zbiară la cineva prin intermediul telefonului mobil.
O pisicuţă care pînă atunci şezuse pe trotuar în poziţia clasică de manual (cu coada strînsă sub ea), se sperie şi, aruncînd în jur priviri prudente, se strecoară pe sub gard în incinta şantierului în care nu se lucrează, deoarece e zi liberă.
Dincolo de gardul din sîrmă cu ochiuri, pe maidanul transformat în coteţ în aer liber, gîştele lansează ga-ga-uri ca nişte torpile.
*
Pe străduța pustie, pășesc încolo și încoace marcate de conștiința de stăpîne, pisicile maidaneze din zonă
Dovadă că lumea e a lor:
Se opresc în mijlocul străzii și se spală, ca și cum și-ar fi amintit deodată că au ceva de făcut.
Mașinile rare, în trecere pe acolo, se opresc așteptînd ca pisicile să-și încheie programul de spălat.
În capul unei scărițe care urcă puțin, cît să facă legătura dintre trotuar și ușa de fier, o tăbliță în două limbi – română și franceză – dezvăluie că apartamentul a fost închiriat de un dentist francez.
Dentistul e pe cale să dea faliment.
Nimeni din cartier nu știe franceza.
Un frizer din zonă care s-a aventurat la cabinet, vrăjit de făgăduielile de discount, a rămas fără dinții din față.
N-a putut să-i spună doctorului că-l dor măselele și nu dinții!
*
Orăşelul din Munţi stă sub ameninţarea urşilor care coboară din văgăuni şi intră prin curţi, deschizînd poarta cu laba, bat la uşi sau, mai rău, în ferestre, cerşind de mîncare, opresc pe străzi cetăţenii, speriindu-i, pentru a-i întreba dacă n-au same change (ceva mărunţiş în engleză). Pentru a face faţă asediului provocat de o mutaţie genetică în curs, care-i va face pe urşi mai domestici decît o pisicuţă, primăria a plasat în marginea pădurii sute de kilograme de ciocolată Poiana.
Urşii au protestat pe Facebook că lor nu le place ciocolata Poiana.
Ştirea a devenit virală pe Internet sub titlul Urşii pregătesc o Lovitură de stat.
Firma Poiana a făcut plîngere în Justiţie, împotriva protestului, cerînd un milion de dolari despăbugiri pentru lovitura de imagine dată produsului numit Ciocolata Poiana de iniţiativa urşilor.
*
După o vreme, cățelușii, iepurii și pisicuțele din vitrină s-au îmbolnăvit grav de nervi.
Vitrina Petbuticului dă în culoarul care trece printre magazinele mari și mici, astfel rostuite încît clientul să intre în ele desi n-avea de gînd să cumpere ceva de aici.
Mulți dintre cei care se duceau spre Supermagazinul alimentar, se opreau în fața vitrinei, își compuneau un surîs de iubitor de animale, după care începeau să bată în geam cu degetul. Nu ca să li se permită să intre, ci pentru ca animăluțele să se uite la ei.
Drept măsură, managerul a pus în vitrină un carton:
Nu bateți în geamuri.
Și dacă nu faceți asta, animăluțele se uită la voi.