Graţie unei vizite de documentare, organizate de Agenţia de turism CMB Travel pentru un grup de jurnalişti români, mi-am realizat un vis: O călătorie în Spania. Spania aparţine acelor ţări care-l obligă pe călător la o confruntare cu lumea din cărţi. Asemenea Rusiei, Spania e un spaţiu spre care mergi împovărat de memoria cărţilor. E lumea morilor de vînt, pe care iscusitul Hidalgo vrea să le doboare cu suliţa, luîndu-le drept căpcăuni. E lumea despre care Stendhal spunea că i-a fost şcoală a onoarei ce se pune mai presus de toate. E lumea care, graţie Războiului civil, a creat, în anii comunismului, o întreagă literatură.

Pentru a ajunge de la Ghent ( în flamandă), Gand ( în fraceză) la Waterloo, mai precis la Memorialul 1815, spectaculos reconstruit pentru Bicentenarul din 2015, la un moment dat GPS-ul îmi ordonă s-o iau pe Ro, şoseaua de centură a Bruxellesului.Memorialul se afla pe Route du Lion. Voi intra pe Route du Lion venind dinspre Bruxelles, dinspre Wellington, cum s-ar spune, spre deosebire de Napoleon care a venit dinspre Paris, prin Charleroi. Pe Ro, în aşteptarea măreţei indicaţii GPS-iste de a o lua pe o anume ieşire, la dreapta, îmi sare în ochi indicatorul: Spre Molenbeeck. Spre Molenbeeck!

Sincer să fiu, corectitudinea nemţească mă scoate din sărite. Mai ales pentru că se invocă ori de cîte ori dai, în România, peste un nărav fanariot. Cei din jur, ba chiar şi vînzătorul care se scobeşte în ureche, cu deştu, ca şi cum ar vrea s-o sfredelească, exclamă în cor: — Ce să-i faci, noi nu sîntem nemţi! Drept pentru care, de-a lungul celor zece zile, cît am stat într-una din vizitele în Germania, m-am consacrat cu trup şi suflet unui ţel pe care-l bănuiam supraomenesc: Să găsesc o fisură în ordinea de tip nemţesc, un fir de nisip, acolo, în grozava maşinărie a corectitudinii exemplare. N-aş putea spune c-a fost uşor.

În fiecare an, organizaţiile mondiale ale presei dau publicităţii rapoarte despre marile dificultăţi întîmpinate de ziarişti în documentarea din diferite locuri ale lumii. Unii sfîrşesc sfîrtecaţi de mine pe fronturile din războaiele planetei. Alţii sînt expulzaţi, brutalizaţi sau chiar închişi pentru a nu-şi putea face meseria în bune condiţii. Nu puţini sînt opriţi sau alungaţi de forţele de ordine, de bodyguarzi sau bătăuşi plătiţi, ca să nu se poată documenta la faţa locului. N-am întîlnit în nici un Raport de pînă acum una dintre cele mai dificile documentări ca jurnalist...

La o adică, Strada Mare din Cleveland, capitala statului american Ohio, poate fi The Avenue of Tower City. Tower City e un soi de centru comercial acoperit spre care se deschid hoteluri, baruri, restaurante. Spre Tower City e doar una din intrări. Localurile respective au şi intrări dinspre stradă. Astfel că amatorii de timp petrecut în chip cît mai inutil pot face naveta din Tower City în stradă şi invers, străbătînd hoteluri, restaurante, ba chiar şi magazine. Am stat mult să mă întreb ce-a fost în capul mai marilor urbani cînd au plănuit drăcovenia asta. Pentru a găsi răspunsul, am dat gata mai multe navete Stradă descoperită – Stradă acoperită...

Pe o căldură înăbuşitoare, vizităm Muzeul oraşului Paris. Sîntem spre sfîrşitul călătoriei şi al puterilor, după atîta nesomn, graţie principiului: ce, ai venit la Paris ca să dormi? Poţi s-o faci şi acasă! În consecinţă, jumătate dintre noi rămîn la hotel, să doarmă. Nu fără strîngere de inimă: dacă, în timp ce ei trag la aghioase, ceilalţi vor vedea nişte lucruri extraordinare, să crăpi de ciudă că te-a apucat tocmai acum, în plină excursie la Paris, somnul? Nici nu dăm bine colţul străzii că şi vedem, alergînd să ne ajungă, pe unul dintre cei ce ne anunţaseră că nu vine.

În nord-vestul Thailandei, aproape de frontiera cu Birmania, se află satul Manila, localitate specifică junglei. Deşi teoretic sălbatică, localitatea are şi ea o Stradă Mare. După ce-ai acostat la River Kwai Jungle Rafts, un hotel pe apă, imitînd perfect locuinţele celor ce trăiesc din pescuit, treci, pe o punte din bambus suspendată suficient de primejdios ca să merite dolarii, în satul cu sălbatici. Potrivit unei gazete de perete plantată pe Strada Mare locală, localitatea a fost amenajată de franţuzul Jacques Bes. Gazeta de perete nu e scrisă, cum s-ar putea crede, de locuitorii satului. Aceştia au alte treburi, între care se detaşează ceea ce am putea numi a o face pe sălbaticii. Amănunte despre fondatorul aşezării, un fel de Moise al Thailandei...

La Muzeul Războiului Civil din Seul, un trecut nu prea depărtat, cel intrat în Istorie sub numele de Războiul civil din Coreea, e supus unei exploatări sîngeroase. Prăvălia din holul mare îţi oferă suveniruri din belşug: Brichete, gen revolvere Magnum. Prin anii ’50, cînd s-a petrecut războiul coreean, cu ele făceau pac, pac luptătorii. Acum fac pac, pac cu ele fumătorii. Cu singura deosebire că acum, apăsînd pe trăgaci, nu mai ţîşneşte glonţul anticomunist, ci o biată flăcăruie. Războiul civil poate fi cumpărat şi sub alte numeroase forme: Caschete, grenade-brichetă, linguriţe de ceai, furculiţe, farfurii de ciorbă, cratiţe pentru fripturi înăbuşite.

Ca să ajungi la Postdam de la Berlin, nimic mai simplu. Trenul de Postdam se ia de la peronul 6 al Hauptbahnhof . Chiar dacă n-ai şti să citeşti în nemţeşte, te-ai descurca fără probleme. Ghidurile îi spun Postdamului Versailles-ul Nordului, cînd vor să treacă drept intelectuali. şi Meca turistică, atunci cînd sînt comerciali de-a dreptul. Nu e nici o mirare că pe drum e aglomerat. Că toată lumea de acolo pute de la distanţă a turist străin. Că peronul se goleşte la apariţia garniturii spre Postdam. Asemănător, nu trebuie să-ţi faci griji că vei rămîne în tren. Staţia următoare e Postdam. Şi aici vagonul se goleşte. Ca să ajungi de la Gară la Parcul Sanssouci nu e iar nici o problemă. Autobuzul se deşartă exact în staţia alocată Parcului. Cluul amenajării, bomboana pe tortul cu frişcă, e castelul Sanssouci.

Din Olanda, călătorii se întorc cu amintiri pentru o viaţă. Unii, cu imaginea morilor de vînt străjuind pe dealuri, pentru a fi trase în poză, gata să dea din aripi cînd simt fixîndu-le ochiul aparatului de fotografiat sau mai nou, al telefonului mobil. Alţii revin cu amintirea canalelor pe care trec, de dimineaţa pînă seara, ambarcaţiuni de toate felurile, înaintînd cu grijă, totuşi, să nu sperie raţele și să le streseze, ceea ce în Olanda le-ar aduce luni de închisoare. Sînt şi din cei care se întorc cu o blenoragie sau un sifilis, din Cartierul Roşu. Dat fiind că nici blenoragia, nici sifilisul nu sînt amintiri, ci realităţi mai mult decît dureroase, am unele îndoieli în a le încadra la capitolul amintiri cu care te întorci din Olanda.