Sincer să fiu, corectitudinea nemţească mă scoate din sărite. Mai ales pentru că se invocă ori de cîte ori dai, în România, peste un nărav fanariot. Cei din jur, ba chiar şi vînzătorul care se scobeşte în ureche, cu deştu, ca şi cum ar vrea s-o sfredelească, exclamă în cor:
— Ce să-i faci, noi nu sîntem nemţi!
Drept pentru care, de-a lungul celor zece zile, cît am stat într-una din vizitele în Germania, m-am consacrat cu trup şi suflet unui ţel pe care-l bănuiam supraomenesc: Să găsesc o fisură în ordinea de tip nemţesc, un fir de nisip, acolo, în grozava maşinărie a corectitudinii exemplare.
N-aş putea spune c-a fost uşor.
Autobuzele respectă aproape dramatic orarul, pe minute, afişat în staţii. La Postdam, de exemplu, maşina pe care am luat-o pentru a ajunge la locul Conferinţei din 16 iulie-2 august 1945, cînd Aliaţii au tăiat Germania în patru, ca pe o plăcintă aniversară, a zăbovit în staţie, cu uşile deschise, cîteva minute. Am crezut, mai întîi, că şoferul aşteaptă să coboare stăpînii a doi cîini care se luaseră la harţă. Cu mine se urcase, la aceeaşi staţie, proprietarul unui cîine lup. Botul animalului era prins într-un dispozitiv ce nu-i permitea mai mult decît să mîrîe resemnat. Cei doi şi-au văzut de treburile lor. Bărbatul a luat loc, apucîndu-se să citească, după ce-a scos din taşcă un cărţoi mai ceva decît Cartea neagră a Guvernării întocmită de Opoziție. Cîinele s-a aşezat cuviincios pe podele, nu fără a pierde prilejul de a da niţel din coadă. Din nenorocire, dulăul a avut proasta inspiraţie de a sta cu botul spre un pudel, ţinut în poală, înfăşurat ca o bucată de brînză, de o bătrînică, altfel simpatică.
Sînt afon în materie de căţei.
La dulăi, avînd în vedere că sînt mari şi botoşi, mai dibui cîte ceva. În schimb, la aceste ghemotoace neastîmpărate, făcînd lipa-lipa, împodobite de stăpîne ca nişte păpuşi, nu mă pricep o iotă. Explicabil, în acest context, de ce-a fost cît pe-aci să sar în sus şi s-o rup la fugă cînd pudelul s-a pus pe un lătrat zgomotos, zvîrcolindu-se isteric. Mă gîndesc acum, cînd beneficiez de perspectiva timpului, că-l enervase mărimea celuilalt. Mărunt şi păros fiind, nu concepea că un animal asemănător poate arăta ca un viţel. Sau, mă rog, nu-i exclus să-l fi indignat faptul că dulăul nu-şi scosese bilet. Pentru un pechinez neamţ, un asemenea gest era de neconceput. Oricum, în timp ce pudelul se dădea de ceasul morţii că dulăul nu-l lua în seamă, şi bătrînica îl prinsese de bot fără a-i reuşi prea mare lucru, deoarece Nichipercea ăla schelălăia pe şest, şoferul n-a plecat din staţie. Am crezut că e pe cale să se manifeste în chip românesc. Să aştepte ca proprietarii să-şi dea seama că-i nervos. Şi dacă nu vor conştientiza asta, tîmpiți cum sînt, să le facă o vizită cu ditamai manivela. Niciuna din profeţiile mele nu s-a întîmplat. După un timp, şoferul a închis uşile şi a pornit autobuzul. Mi-am dat seama imediat că nu ţinusem cont de un adevăr cu valoare de axiomă: Eram în Germania, fie ea şi de Est, cîndva.
Conducătorul nu s-a urnit din staţie pînă cînd acul ceasului de deasupra bordului n-a ajuns la ora 16 şi 18 minute, aşa cum prevedea orarul. Se înţelege că astfel de întîmplări au avut menirea de a mă descuraja nițel în decizia de a găsi o fisură în utilajul hidraulic nemţesc. Cu toate strădaniile mele, timp de zece zile, n-am dat peste nici o întîmplare în stare să-mi scoată strigătul de triumf. Ceva în genul: V-am prins nenicule! Sînteţi şi voi români din cînd în cînd!
Nu-mi dau seama dacă, într-adevăr, era fisură
Într-una din seri, am descoperit, totuşi, o fisură. Sau, mă rog, am avut impresia că am descoperit-o. La întoarcerea de pe Unter der Linden, autobuzul 200 n-a oprit în staţia de la Hotelul Internaţional. Atît de tare mă buimăcise întîmplarea încît n-am mai fost atent la difuzorul maşinii, să văd dacă staţia a fost anunţată. Nici acum, însă, nu sînt sigur dacă şoferul şi-a făcut de cap, procedînd la un fapt incompatibil cu întreaga istorie a Germaniei. Nu-i exclus ca, date fiind lucrările din faţa hotelului, staţia să fi fost desfiinţată temporar.
Mi s-a mai părut că descopăr o fisură în imbatabila maşinărie nemţească pe aeroportul Tagel. Căutam de zor o Casă de schimb. Mă obliga la aventura asta trecerea Germaniei la Euro. Vreo jumătate de oră şi mai bine, am mărşăluit pe inelul pe care-l face aeroportul berlinez, construit, pare-se, după principiul statului doar la parter. Aşezare modestă, deşi familiară, dacă mă gîndesc la hardughiile stresante care sînt aerogările din Frankfurt sau din Amsterdam. Bine cunoscutul bar de incintă, unde – potrivit Avertismentului – se poate intra cu bagajele, și dacă acestea ar fi nişte butoaie cu smoală, nu însă şi cu cîini. Un supermarket cu mai multe intrări îţi dă șansa să cumperi gumă de mestecat şi cadouri pentru doamne și domnișoare sub forma unor lăzi cu şampanie. La subsol, arătat cu un deget scris pe o tăbliţă, WC-ul nemţesc, structurat pe Învățătura Banul n-are miros, atribuită Împăratului Vespasian, un fel de Vintilă Brătianu al Romei antice. Peste tot, ghişeele diferitelor companii aeriene. Nici vorbă de Casă de schimb. Îmi dau seama că nu sînt singurul care remarcă această posibilă fisură în ordinea nemţească de oţel. Pe fereastra unui ghişeu de companie aeriană, un carton te avertizează scurt, injurios chiar: „Aici nu-i casă de schimb!”.
De unde trag concluzia că numeroşi călători, năuciţi de atîta căutare disperată, au venit la ghişeu cu dolarii teanc pentru a-i face Euro. Drept pentru care, nemţoaica dinăuntru a apelat la forma scrisă a înjurăturii politicoase. Deşi mă tentează să întreb, mă învîrt un timp prin faţa ferestruicii, după care o pornesc iar în lunga călătorie pentru a găsi blestemata Casă de schimb.
Pe care, din motive care-mi scapă, n-am găsit-o.
Ceea ce nu înseamnă că nu exista.
Eternul băutor de bere
Despre corectitudinea nemţească spune totul un mic amănunt din realitatea de zi cu zi a metrourilor. La Berlin binecunoscutele neamuri de la oraş ale trenurilor personale din ţară diferă de cele întîlnite pe alte meleaguri. Metroul berlinez iese deseori din galeria subpămînteană pentru a străbate un timp spaţiul semiaerian al Oraşului. Dacă apuci un loc lîngă geam, poţi privi direct pe fereastra fără perdele a etajului doi de la blocul din marginea şinelor. La rîndul lor, cei din apartamente pot ieşi la pervaz, ca să-ţi facă cu mîna. Noroc că, nemţi fiind, n-au timp să-l piardă cu inutilități latine.
Nu e singura notă aparte a metroului berlinez, chiar dacă singura cultivată de media. Tramvaiul subteran se distinge şi printr-o altă notă senzaţională. Ca să intri în staţie nu trebuie să treci prin celebrele porţi. La Paris, la Londra, biletul se dă la ochiul din geamul unui ghişeu, dincolo de care doi inşi stau de regulă de vorbă. La Berlin trebuie să deschizi uşa unui Birou arondat informaţiilor de tot soiul. Formula are inconvenienţe atît pentru călător, cît şi pentru funcţionarul administrativ. Călătorul trebuie să apese o clanţă, să deschidă o uşă, să aleagă încurcat dintre mai multe birouri şi să se exprime într-o germană, fie ea şi aproximativă. Funcţionarul se vede obligat la un contact cu fel de fel de oameni.
Într-o dimineaţă a popasului meu la Berlin, aşteptînd cuminte pentru un bilet pentru Postdam în Zoologischer bahnhof, am văzut-o pe funcţionară sărind de pe scaun, dîndu-se înapoi speriată şi făcînd cu mînuţele semnul specific scuturării cearşafurilor dimineaţa, în curte.
Ce se întîmplase?
Nimic deosebit.
Se lipise de birou, cu scopul vădit de a insist, un cetăţean burtos, trădînd de la kilometru băutorul de bere. Respectivul duhnea atît de tare, încît cetăţeanca de la birou – o nemţoaică între două vîrste, uscăţivă la modul absolut – se trezise în plin atac surpriză cu gaze de luptă. Şi fără a şti o boabă germană, am înţeles că burtosului i se arăta uşa. Ca toţi fanii împătimiţi ai berii, el n-a arătat pic de supărare față de acest tratament. A părăsit biroul dînd din mînă resemnat. Din punctul meu de vedere, al unui călător român în străinătate, absenţa porţilor cu deschidere automată rămîne o primejdie mortală. Îţi pun la încercare capacitatea de a rezista unei tentaţii eterne umane, moştenite de la omul de Cromanion: Cea de a călători fără bilet.
Spun Omul de Cromanion, pentru că pe vremea cînd nu se descoperise că grotele pot fi bune nu numai de pictat pentru turiștii de azi, dar și pentru amenajarea stațiilor de metrou, toată lumea mergea fără bilet, fără să fie de loc contravențională.
O tentaţie puţin cercetată de specialiştii în abisurile sufletului individual. Din nefericire, ea are rădăcini mult mai complexe decît satisfacţia de a economisi un euro. Se amestecă, de exemplu, şi plăcerea secretă, radical reprimată în subconştient, de a da una peste bot Autorităţii. Pe lîngă şansa de a fi prins contravenţional de către controlori, ceea ce ar însemna un cumplit examen la limba germană, nivelul Avansaţi, afacerea cu deplina libertate a intrării pe peron mai are un inconvenient:
Te frustrează de posibilitatea de a trage pe sfoară maşinăria, pătrunzînd, lipit de amicul din faţă, într-o mişcare cu vădite conotaţii dubioase, sau de a te strecura pe sub bară în patru labe. Oricum, pentru mine, călător şi la Paris, m-a întristat că nu văd negri sărind pur şi simplu peste bare.
Nu m-am gîndit, evident, că la Berlin nu prea sînt negri!
Un Hollywood al necuvîntătoarelor
N-am fost la Hollywood. Ca atare n-am motive să meditez la nefericirea de a fi un simplu actor figurant într-o lume cu deţinători de Oscaruri. Am fost în schimb la Zoologischer Garten Berlin, pe româneşte Grădina Zoologică din Berlin. Şi am înţeles ce înseamnă a fi găină într-o lume de lei, hipopotami, urşi Panda şi alte asemenea vedete ale Zoologiei.
Ghidul dedicat Berlinului de colecţia „Ochiul Martor” îţi oferă, la pagina 44, o fotografie cu această explicaţie: „Bao-Bao, unul dintre starurile Grădinii Zoologice”.
Bao-Bao e numele unui singur locatar al Grădinii: Un urs Panda uriaș. A fost adus din China pentru a face copii cu partenera Panda Yan Yan. N-a ieşit nimic. Astfel că partenera a murit în 2007.
În textul dedicat locurilor de atracţie turistică, Ghidul revine asupra acestei vedete: „Unul dintre cele mai iubite animale la zoo este uriaşul Panda, numit Bao-Bao”.
Întemeiată în 1844, Grădina Zoologică din Berlin numără 20365 de animale trăind pe o suprafaţă de 34 de hectare. Prin cele 3 milioane de vizitatori anual, e cea mai vizitată Grădină Zoologică din Europa.
De aceea, ghidurile o trec printre obiectivele turistice a căror vizitare e obligatorie.
A ajunge la Berlin şi a nu trece pe la Grădina Zoologică, e ca şi cum ai vizita Parisul fără a vedea Turnul Eiffel.
Şi cu toate acestea, miile de vizitatori n-au decît un singur ţel:
Să vadă ursul Panda.
Înscriindu-mă şi eu în şuvoiul curgînd către locul acestei vedete, dînd curs indicaţiilor de pe harta cumpărată la intrare, m-am învîrtit prosteşte vreo jumătate de oră pe lîngă gardul incluzînd hectarul de stînci şi boscheţi în care presupuneam că se află superstarul Grădinii. Zic – presupuneam –, deoarece n-am reuşit să-i văd nici măcar vîrful cozii. Nici tovarăşii mei de zgîit nu cred să fi avut mai mult succes, deşi, dacă te-ai fi luat după exclamaţiile lor de satisfacţie, ai fi jurat că l-au văzut făcînd duş.
Şi asta ar putea trece, la o adică, drept o fisură în maşinăria corectitudinii nemţeşti.
O dată ce e trecut pe hartă şi în ghiduri, într-un cuvînt, ca argument pentru a plăti biletul de intrare, Ursul Panda ar trebui să fie văzut mai ceva ca o vedetă care joacă nonstop pe o scenă.
N.B. Pe 22 august 2012, toate agenţiile de presă ale lumii au difuzat ca Breaking News ştirea că ursul Panda de la Zoo din Berlin a murit.
Cum se cuvine în cazul unui superstar, televiziunile au difuzat substanţiale dosare ale Marelui dispărut.
Un kilogram de monezi
Grădina Zoologică din Berlin are de toate. Are urşi bruni, care nu-şi merită faima, deoarece dorm ascunşi după bolovani, tigri care se invert ca nişte lei în cuşcă şi lei care nu se învîrt, deoarece au la dispoziţie cam vreun hectar de junglă cu înlocuitori, urşi polari ce nu mor de căldură, maimuţe obraznice şi găini la care nu se uită nimeni, din simplu motiv că nu sînt struți. Are fîntîni arteziene, busturi de bronz de urşi bruni, lacuri cu broaşte, chioşcuri cu Coca-Cola şi latrine improvizate. Are însă şi un restaurant cu autoservire, genul meu de restaurant preferat, deoarece pot şti ce voi mînca, dar mai ales cît voi plăti. La această instituţie a statului de drept culinar, am fost martorul unei scene. Unei nemţoiace i-a trecut prin cap să achite bonul în monezi de cinci firfirici. Casieriţa n-a văzut nimic suspect în gesturile femeii ajunse în faţa ei cu tava, o persoană între două vîrste, scutită de grija siluetei. Clienta a oprit tava în dreptul maşinii de socotit cu precizia unui mecanic de locomotivă, care aşează vagonul 14 exact în dreptul cifrei 14 de pe peron. După care şi-a suflecat mînecile, a tras din spinare un soi de rucsac, a prins să foreze în adîncurile lui şi, după un timp, suficient de lung, pentru ca la casă coada să-şi piardă răbdarea, a scos, cu un aer triumfător, un fel de punguţă de piele, din acelea folosite în Western-uri pentru a desemna punga de galbeni cerută de piraţii drumurilor, sub ameninţarea puştii, negustorului însoţit de fiică-sa, o domnişoară delicată, care n-a cunoscut dragostea. Desfăcîndu-i şnurul, cetățeanca a răsturnat pe tejghea cam vreun kilogram de monezi. Casieriţa s-a mulţumit să-şi facă ochi cît mai mari. Era probabil proaspăt angajată şi nu voia să-şi rişte cariera. Conştiincioasă, a început să numere. La o zecime din cantitate, şi-a pierdut cumpătul. I-au venit în ajutor, ca la un semn, alte cîteva surate. Şi astfel, timp de vreun sfert de oră, au ciugulit, cu degeţelele, monedă după monedă. Fără să protesteze. Fără să tresară într-o grimasă. Asta în timp ce clienta, conştientă de adevărul învăţăturii Clientul nostru, stăpînul nostru! aştepta, cu un surîs de satisfacţie plenară, să i se dea bicecuvîntarea plecării.
În loc de concluzii inutile
Au fost acestea fisuri în maşinăria de roţi dinţate care e corectitudinea nemţească?
Mă îndoiesc.
Sînt convins c-au fost pur şi simplu puneri la încercare, voite, ale corectitudinii de către Autorităţile din Germania, care verifică din cînd în cînd corectitudinea, aşa cum noi, conducătorii auto, verificăm din cînd în cînd nivelul apei în carburator.