Încă de la Dusseldorf, de la aterizare, în drum spre Aachen, împreună cu soţia ne-am lansat într-o veritabilă aventură: Descoperirea, în Germania, a nemților! – Uite un neamţ! exclamă soţia, văzînd pe stradă un tată blond, cu doi copii blonzi. – N-aș fi atît de sigur, răspund eu. Şi dacă e un turc vopsit, care a făcut copiii cu o nemţoaică? Nu e lucru ușor azi să descoperi nemţi în Germania. Spaţiul public e plin de turci, chinezi, asiatici în general, locuitori din Est (rromii noştri)...

Bulevardul de mari magazine din Berlin, Kurfürstendamm, în față la Karstadt. Un bărbat cerșește cîntînd la armonică. Nu, nu e un român, și prin urmare, nu cîntă Valurile Dunării. E un rus. Și cîntă Katiușa! La 14 iulie 1941, în Războiul cu nemții, rămas în memoria rușilor drept Marele Război de Apărare a Patriei, a debutat una dintre armele care stîrnea panică în răndurile inamicului și prin înspăimîntătorul spectacol de sunet de sunet și lumini: Lansatorul de rachete Katiușa, poreclit și Orga lui Stalin.

De ce-am fost la Paris acum, la început de an și sfîrșit de vacanță? Sunt multe motive să mi se pună această întrebare de cei care mă știu cît de cît. De la 5 ianuarie 2020, ca de fiecare dată în postdecembrism, viața politică se trezește. Televiziunile trec de la durerile de stomac provocate de prea multe porcării alimentare la durerile de cap provocate de prea multe porcării politice. A pleca din țară în această perioadă înseamnă a lipsi de la o mie și una de nopți care sunt talk-show-urile din prime time.

Toate localurile despre care am vorbit pînă aici au ca temelie de funcţionare principiul consumatorului ce se mişcă (în sus sau înainte şi înapoi) pentru a hali cît mai multe feluri de privelişti. Xi An, oraşul prin care China se făleşte planetar cu Armata de lut, ne pune la dispoziţie un moment crucial în măreţul proces de înfrăţire a sufletului cu stomacul, a lunii pline, cu friptura în sînge, a răsăritului de soare, cu aperitivul. E vorba de Dinastia Tang, sau, aşa cum ne lămureşte ghidul, primul Teatru-restaurant din China.

Decor e un concept prea vag pentru cît de nuanţată poate fi firea umană. Prin decor, unii înţeleg ciripit de păsărele pe fond de apă curgătoare. Alţii, june ispititoare, unduindu-şi şoldurile în jurul mesei, în timp ce tu vîri furculiţa în căpița de salată. De aceea, în eterna căutare de a satisface nevoia umană de decor, marii psihologi care sînt proprietarii de restaurante s-au gîndit la această infinită diversitate a sufletului omenesc. Ei au căutat astfel să răspundă oricărei nevoi posibile de un anume decor.

Sena, Tamisa, Potomacul n-au nevoie de nici o prezentare. Cum spui numele uneia dintre ele, cum te duce gîndul la oraşele pe care le străbate: Parisul, Londra, Washingtonul. Chao Phraya (Râul Regilor) trece prin inima Bangkok-ului. Şi deşi capitala Thailandei nu-i de ici, de colea, dacă ne gîndim că adăposteşte peste 8 milioane de locuitori, Chao Phraya nu se bucură de faima suratelor sale europene. Oricum, toată lumea ştie de oraşul de pe Sena, oraşul de pe Tamisa, oraşul de pe Neva, ba chiar şi de oraşul de pe Tejo, pe numele său geografic Lisabona. Nu cred ca un text folosind în loc de Bangkok porecla „Oraşul de pe malurile Chao Phraya” să provoace la lectură altceva decît o ridicare din umeri.

Geometria numără, pe lîngă cerc, şi linia dreaptă. Plecînd de la acest adevăr elementar, a apărut, alături de consumarea priveliştilor prin rotire, şi consumarea prin mersul înainte şi înapoi. Nu mă voi referi la bine cunoscutele circuite cu autocarul din toate marile oraşe. Ele sînt de două feluri: circuite normale, cele în care călătorul stă în autocar şi se uită pe fereastră, întorcînd capul cînd la dreapta, cînd la stînga, după spusele ghidului, pînă leşină, şi circuitele aparte:...

Apogeul halirii de privelişti la un loc cu halirea propriu-zisă, lăsată omului, prin stomac, de umnezeu, îl atinge restaurantul rotitor. Amplasat la unul din ultimele fragmente ale unui turn, localul se mişcă în jurul axei sale. O dată cu clientul, aşezat la masă. O dată cu friptura. O dată cu sticla de apă minerală. Dacă găseşte un răgaz, între două înghiţituri, clientul poate parcurge cu privirea întregul oraș învîrtindu-se la picioarele sale. Nu departe de Times Square, pe porţiunea din New York...

Ghidurile ţin neapărat să mă convingă că Plaza Major, unul din locurile cele mai turistice ale Madridului, oferă celui dispus – prin intermediul a 437 de balcoane ale celor 136 de case înconjurătoare – spectacolul Pieţei, un soi de ogradă atingînd mărimea unui hectar de islaz comunal. Actualmente locuite, casele nu permit turiştilor să ia loc la balcon şi să se uite la cele ce se întîmplă în Piaţă. În schimb, graţie numeroaselor cafenele în aer liber din latura dreaptă a Pieţei, clientul poate consuma nu numai spectacolul clădirilor vechi, unele dintre ele, zice-se, celebre.

Nu numai Parisul, dar şi toate celelalte oraşe mai acătării ale lumii, oferă consumatorului din cafenele şi restaurante spectacolul pe gratis al străzii. Curios rămîne că proprietarii nu s-au gîndit să includă în preţ şi unele întîmplări urmărite de turist cu încîntare şi, în consecinţă, aduse acasă din călătorie în memoria pe post de geamantan. Eu, de exemplu, la Tel Aviv fiind, am beneficiat de două astfel de întîmplări neobişnuite, care nu m-au costat nimic.