Ca să ajungi la Postdam de la Berlin, nimic mai simplu. Trenul de Postdam se ia de la peronul 6 al Hauptbahnhof . Chiar dacă n-ai şti să citeşti în nemţeşte, te-ai descurca fără probleme. Ghidurile îi spun Postdamului Versailles-ul Nordului, cînd vor să treacă drept intelectuali. şi Meca turistică, atunci cînd sînt comerciali de-a dreptul. Nu e nici o mirare că pe drum e aglomerat. Că toată lumea de acolo pute de la distanţă a turist străin. Că peronul se goleşte la apariţia garniturii spre Postdam. Asemănător, nu trebuie să-ţi faci griji că vei rămîne în tren. Staţia următoare e Postdam. Şi aici vagonul se goleşte.
Ca să ajungi de la Gară la Parcul Sanssouci nu e iar nici o problemă. Autobuzul se deşartă exact în staţia alocată Parcului. Cluul amenajării, bomboana pe tortul cu frişcă, e castelul Sanssouci. Pentru a înţelege construcţia asaltată zilnic de mii de turişti nu-ți trebuie ghiduri scrise, nici ghide pe două picioare, nici istorii ale Germaniei. E suficient să raportezi castelul la viloiul trîntit azi de un îmbogăţit peste noapte din Valahia noastră. Ca şi viloiul, castelul a fost, pentru bravul său locuitor, Frederic al II-lea al Prusiei, reşedinţă de vară. Regele îşi avea serviciul la Berlin. Vara, dat fiind timpul frumos, făcea naveta de la Postdam. Cînd n-avea timp de trambalat pe drumuri, îi obliga pe cei de la Berlin să facă naveta.
Ca orice rege brav, Frederic al II-lea s-a ţinut de războaie. Unul a rămas în istorie poreclit Războiul de şapte ani. De aia, poate, susnumitului Frederic i s-a zis şi Regele-Sergent. Ghidurile de azi ţin însă cont de umanismul intrinsec al călătorului peste hotare. Ele îl înfăţişează pe Frederic al II-lea ca pe un soi de Pierde-Vară la Castel. Dacă ar fi să le credem, de dimineaţă pînă seara regele participa la colocvii, conferinţe, mese rotunde. Ca un Maiorescu al nostru, el avea şi un cenaclu, la care a citit printre alţii însuşi Voltaire. Înainte de a fi rege, Frederic cel Mare debutase cu o broşură de filosofie, „AntiMachiaveli”. Mană cerească pentru oaspeţii săi. Avea pentru ce să-l laude fără a risca să treacă drept nişte linguşitori de rînd.
Castelul e clădit ca multe altele pe la care m-am perindat în existenţa mea de turist. Chiar la intrare, în binecunoscutul stil nemţesc, dai peste toaletă. Turiştii se învîrt de colo pînă colo căutînd disperaţi justificarea banilor daţi ca să ajungă pînă aici. Sincer să fiu, nici eu nu văd vreun motiv. O suprafaţă cu pietriş e un loc de atracţie pentru turişti. O spărtură prin care poţi scoate capul pentru a fi prins în fotografie o nemaipomenită amintire. Pe la jumătatea clădirii, observ o coadă respectabilă. Dînd curs străvechii învăţături turistice de a nu-ţi scăpa nimic din ceea ce întîlneşti în cale, mă aşez şi eu la rînd. Ca să descopăr, după vreo jumătate de oră de aşteptat, că nu se vede decît o fereastră uitată deschisă de personalul muzeului. Şi cu toate acestea, cînd mi-a venit rîndul la spărtură, mi-am lungit gîtul înăuntru, m-am uitat de cîteva ori la duşumeaua goală, la pereţii care nu erau altceva decît nişte pereţi. Şi am plecat mulţumit că mi-am îmbogăţit cultura generală cu o privelişte absolut inutilă.
De la palat coboară în trepte o plantaţie de viţă de vie. E viţă de vie. Clar şi categoric. Cu toate acestea, toţi cei care merg la vale simt nevoia să apuce o frunză şi s-o pipăie. După care, întorcîndu-se către nevastă, iubită, nepoată, mă rog, parte feminină a cuplului, să confirme cu aerul unui ingenuu horticultor: Da, e vie!