Graţie unei vizite de documentare, organizate de Agenţia de turism CMB Travel pentru un grup de jurnalişti români, mi-am realizat un vis: O călătorie în Spania.
Spania aparţine acelor ţări care-l obligă pe călător la o confruntare cu lumea din cărţi. Asemenea Rusiei, Spania e un spaţiu spre care mergi împovărat de memoria cărţilor. E lumea morilor de vînt, pe care iscusitul Hidalgo vrea să le doboare cu suliţa, luîndu-le drept căpcăuni. E lumea despre care Stendhal spunea că i-a fost şcoală a onoarei ce se pune mai presus de toate. E lumea care, graţie Războiului civil, a creat, în anii comunismului, o întreagă literatură. E lumea Inchiziţiei, a Coridei, a inimilor deschise, a cavalerismului considerat desuet în lumea de azi, a Internetului şi a războaielor de tip american, a războaielor în care agresorul, datorită tehnologiei de care dispune, se poate năpusti asupra unei ţări mici fără a risca vieţile propriilor militari, deoarece e o aplicare în practică a teoriei lui zero morţi.
Am mai scris că astfel de lumi precum Rusia, Spania, Franţa, către care mergi la faţa locului cu o imagine deja formată, adînc întipărită în suflet, implică un risc enorm.
Acela de a nu putea sesiza adevărata realitate: Privirea ta e îndreptată nu spre realitatea din afară, ci spre cea dinăuntru, făurită din lecturi.
Mersul la faţa locului e cea mai bună metodă de a descoperi adevărul despre o realitate și, sub acelaşi semn, am încercat de fiecare dată să nu-mi las luciditatea atinsă de imaginea preconcepută. Notele mele de călătorie din Spania poartă pecetea luptei pe viaţă şi pe moarte dintre ţara din cărţi şi ţara adevărată.
În drumul spre Costa del Sol, zonă a Spaniei unde mai multe culturi s-au amestecat şi, supuse înaltei temperaturi nu numai a locului, dar şi a timpului, s-au topit într-o nouă cultură, organizatorii au avut inspiraţia de a ne oferi un popas de o zi la Madrid.
Iată-mă, aşadar, călător prin capitala Spaniei, sîmbătă, 12 iunie, 1999. Oricine poposeşte la Madrid simte nevoia să scrie despre Muzeul Prado, despre numeroasele locuri intrate în istoria Europei şi a Lumii. Pornit să prezint cititorilor o Spanie nu din cărţi, ci o Spanie reală, aşa cum am văzut-o cu ochii mei, nu voi face note despre măreţii precum picturile lui Goya, monumentul lui Cervantes, Palatul Regal, ci despre două lucruri pămînteşti:
Campania electorală vizînd alegerile pentru Parlamentul European şi Finala Cupei Spaniei la fotbal, dintre Real Madrid şi Atletico Madrid.
Întîmplarea a făcut ca sîmbătă, 12 iunie, cînd am ajuns la Madrid, capitala Spaniei să fie dominată de aceste evenimente peste care un autor tradiţional de note de călătorie, care ţine morţiş să treacă drept om de cultură, ar sări fără şovăire. Eu însă, scutit de astfel de complexe, mă voi opri asupra celor două evenimente, net diferite prin domeniile în care s-au desfăşurat, unite însă într-o trăsătură comună: Confruntarea.
Atît campania vizînd Parlamentul European, cît şi Finala Cupei au fost, dincolo de toate, o întrecere între doi adversari. Prima a pus faţă în faţă formaţiunea politică de la putere (Partido Popular) – (PP) şi principala formaţiune din Opoziţie (Partido Socialista Obrero Espaniol ) (PSOE).
Cealaltă a avut drept combatanţi două echipe de fotbal: Real Madrid şi Atletico Madrid. Între cele două evenimente poate fi sesizată însă şi o altă notă comună: Atmosfera de mahala.
Două dintre cotidianele ţării, El Pais şi El Mundo de sîmbătă, 12 iunie, au relatat pe larg schimburi de replici mai puţin elegante dintre cele două partide. Reprezentantul Opoziţiei a zis, într-un discurs public de ultimă oră, că Spania miroase a rahat după cei trei ani de guvernare a Partidului Popular. La rîndu-i, reprezentantul Puterii i-a răspuns, făcînd aluzie la lunga perioadă de guvernare a PSOE, că a fost nevoie să aerisească ţara cînd a ajuns la Putere. A ce mirosea Spania în viziunea Partidului Popular, pînă a ajunge el la Putere, e uşor de ghicit. Cele două formaţiuni s-au războit pînă sîmbătă şi în planul afişelor electorale. Scorul a fost net în favoarea celor de la Putere. Pe străzile Madridului n-am întîlnit decît afişe ale Partidului Popular, aflat la guvernare: „Vota PP ’99!“, „Vota PP. Garantia de futuro!“, „Sigamos mejorando!“.
Ici, colo doar cîte o apariţie a unui partid aflat la stînga socialiştilor, „Izguerda unita“; e cel care, pe perioada intervenţiei NATO, l-a făcut pe socialistul spaniol Solana, „criminal de război“. Dacă ne gîndim că PSOE se află în Opoziţie, dominarea absolută a Partidului Popular în materie de afişe pe străzile Madridului rămîne explicabilă cine e la putere face legea.
Sîmbătă seară s-a desfăşurat meciul Real Madrid – Atletico Madrid.
Ghidurile ţin neapărat să mă convingă că Plaza Major, unul din locurile cele mai turistice ale Madridului, oferă celui dispus – prin intermediul a 437 de balcoane ale celor 136 de case înconjurătoare – spectacolul Pieţei, un soi de ogradă atingînd mărimea unui hectar de islaz comunal. Actualmente locuite, casele nu permit turiştilor să ia loc la balcon şi să se uite la cele ce se întîmplă în Piaţă. În schimb, graţie numeroaselor cafenele în aer liber din latura dreaptă a Pieţei, clientul poate consuma nu numai spectacolul clădirilor vechi, unele dintre ele, zice-se, celebre. Are posibilitatea, fără a da un bănuţ în plus, să asiste la întîmplări palpitante. În drum spre Costa del Sol ne-am oprit la Madrid. După bine cunoscutul tur al oraşului, oferit grupului în varianta prescurtată, însoţitoarea ne-a dat o oră liber pentru prînz. Cum locul unde ne-a lăsat autocarul era lîngă Plaza Major, n-am avut încotro: m-am aşezat să mănînc la una din măsuţele restaurantului din Piaţă, dotat cu umbrele. Seara – ştiam deja de la însoţitoare – se juca meciul Real Madrid-Atletico Madrid. Cum stam eu şi duceam mîna de la farfurie la gură, m-am pomenit cu zece dube ale Poliţiei dînd buzna în Piaţă prin porţile locului şi luînd poziţie de luptă.
L-am întrebat pe ospătar ce se întîmplă. Mi-a arătat două grupuri, aflate de o parte şi de alta a Pieţei, în creştere continuă. Fiecare era compus din tineri goi pînă la brîu care, dînd pe gît un soi de găleţi de bere din plastic, zbierau şi agitau steaguri. Erau galeriile celor două echipe adverse. Mulţi dintre tinerii agitaţi purtau tricouri cu nume de jucători. Unul avea pe spate numele lui Hagi şi numărul 10. Cele două tabere se apropiau primejdios una de alta, înjurîndu-se abundent. Atunci a intervenit Poliţia, care le-a ţinut la distanţă. Totuşi, ele au continuat să zbiere şi să se insulte reciproc.
Aș fi avut parte de acest spectacol și încă pe gratis, dacă nu luam masa într-o lature a Pieței?
Sîmbătă, în Spania, am descoperit relaţia indisolubilă dintre politică şi fotbal.
Şi politicienii, şi suporterii se înjură pe rupte.
Politicienii prin mitinguri, suporterii, prin pieţe. Există totuşi o deosebire. Între politicienii care se înjură, gata să se încaiere, nu se aşează nimeni. De aceea, ei continuă să înjure fără nici o ruşine. Indiferent de ţara în care s-ar afla.