În nord-vestul Thailandei, aproape de frontiera cu Birmania, se află satul Manila, localitate specifică junglei. Deşi teoretic sălbatică, localitatea are şi ea o Stradă Mare. După ce-ai acostat la River Kwai Jungle Rafts, un hotel pe apă, imitînd perfect locuinţele celor ce trăiesc din pescuit, treci, pe o punte din bambus suspendată suficient de primejdios ca să merite dolarii, în satul cu sălbatici. Potrivit unei gazete de perete plantată pe Strada Mare locală, localitatea a fost amenajată de franţuzul Jacques Bes. Gazeta de perete nu e scrisă, cum s-ar putea crede, de locuitorii satului. Aceştia au alte treburi, între care se detaşează ceea ce am putea numi a o face pe sălbaticii. Amănunte despre fondatorul aşezării, un fel de Moise al Thailandei, îţi sînt oferite de tăieturile lipite pe lemn din cîteva mari cotidiene pariziene, care au dedicat, în august 1979, cronici elogioase unei emisiuni pe TF1 despre sat şi despre Jacques Bes. Ca oricărui părinte fondator, franţuzului i se aduc elogii de tip semănătorist. Cum a venit el tocmai de la Paris, direct în inima junglei, cum s-a însurat cu o băştinaşă, cum şi-a dedicat viaţa îngrijirii sălbaticilor…
Mă rog, texte lacrimogene, născocite de generoasa minte a reporterilor care au stat aici, la hotel, o singură noapte. Dacă erau obligaţi să rămînă toată viaţa, reportajul lor ar fi fost, probabil, mai realist. El s-ar fi referit, desigur, şi la ţînţari, și la blestemul de a mînca doar peşte şi la absenţa telefonului, a gazetelor şi a cafenelelor. Unii, mai răutăcioşi, după cîteva nopți de ciupituri ale ţînţarilor, ar fi scris, probabil, şi despre lovitura financiară dată de Jacques Bes, despre care se poate citi printre rînduri că la o adică a fost aventurier. După ce a eşuat în tot felul de iniţiative riscante, a amenajat hotelul şi satul. Idei producătoare de dolari, prin exploatarea turistică a sălbăticiei!
Iată Strada Mare din satul Manila: o alee nisipoasă, protejată de soare şi ploi printr-un acoperiş de bambus pe pari. Totul aminteşte de o pasarelă pentru pietoni pe trotuarul în marginea căruia se construieşte un zgîrie-nori. Într-un oraş occidental, pasarela are menirea de a feri țeasta cetățenilor trecători de nisipul și cimentul ce ar putea pica de sus. În satul de junglă turistică Manila, acoperişul de bambus al Străzii Mari apără capetele trecătorilor de şuvoiul fierbinte al torentului în timpul sezonului cald şi de ploile musonice în timpul sezonului musonic.
Ca orice Stradă Mare ce se respectă, aceasta se însufleţeşte seara. Turiştii, care pînă atunci au stat în hamacuri pe hotelul plutitor sau au dat la vîsle pe imitaţiile de pirogă, protejaţi de veste de salvare, trec puntea de bambus şi se apucă de plimbat pe Strada Mare. De o parte şi de alta a arterei (pietonale, evident), se înșiruie tarabe cu tot felul de prostii, de la scrumiere din lemn de palmier pînă la măşti hidoase din toate punctele de vedere, inclusiv din cel estetic. Din loc în loc răsar indicatoare pentru ca occidentalii tembeli şi în jungla-junglă, ca şi în jungla marilor metropole , să nu se rătăcească, gen Spre elefant, Spre Teatru, Spre camerele 101-201. Toate Străzile Mari din lume au de o parte și de alta casele în care locuiesc notabilii locului. La Manila, se orînduiesc de o parte și de alta a Străzii Mari locuinţele pe piloni ale sălbaticilor, care pot fi văzuţi, la flacăra felinarelor, lungiţi pe podele sau legănîndu-și copii de dragul turiștilor ahtiați după tradiții demult pierdute. Pe la opt seara, cînd prind a cînta în surdină insectele junglei, de care nu eşti sigur dacă nu sînt cumva electronice, turiştii merg cu mic cu mare la Teatrul în aer liber, unde formaţia de dansuri a satului dă spectacole.
Am precizat, formaţia de dansuri, deoarece satul are şi o echipă de fotbal, care se întrece la finele săptămînii cu echipa reprezentativă a turiștilor.