„Sunt nu numai ziarist, ci și prozator, eseist, istoric, reporter de călătorie.” (Ion Cristoiu)

Americanii care scuipă-n vasele cu flori

La o adică, Strada Mare din Cleveland, capitala statului american Ohio, poate fi The Avenue of Tower City.
Tower City e un soi de centru comercial acoperit spre care se deschid hoteluri, baruri, restaurante. Spre Tower City e doar una din intrări. Localurile respective au şi intrări dinspre stradă. Astfel că amatorii de timp petrecut în chip cît mai inutil pot face naveta din Tower City în stradă şi invers, străbătînd hoteluri, restaurante, ba chiar şi magazine. Am stat mult să mă întreb ce-a fost în capul mai marilor urbani cînd au plănuit drăcovenia asta. Pentru a găsi răspunsul, am dat gata mai multe navete Stradă descoperită – Stradă acoperită, mai ceva ca naveta de microbuz Bacău-Bucureşti, m-am plimbat pe The Avenue of Tower City, am citit sîrguincios toate afişele şi m-am aventurat pe străzile din jurul Centrului. Nu pot spune c-am ajuns la un răspuns definitiv. Ca să-l găsesc ar fi trebuit să cer azil politic în SUA.

Pentru înţelegerea răspunsului e musai să mă refer la structura unui oraş american. A oricărui oraş american mai acătării prin imensitatea sa. Spaţiul enorm, de străbătut doar cu maşina, e închiriat temporar (spun închiriat, deoarece asemenea tuturor oamenilor, cetăţenii clevelandezi sînt muritori şi, prin urmare, locuiesc pe Pămînt vremelnic şi cu chirie) de case în stil american. Căutînd în toate mîndria de a fi american, cetăţenii SUA numesc vile aceste case pe care eu le-aş alinta căsuţe. Depinde doar din ce unghi le priveşti. La fel de bine ele ar putea fi considerate nişte odăi. În imensitatea spaţiului locuit de căsuţe se ridică Downtown. Poreclă dată de americani Centrului, Downtown e un cerc mic în interiorul cercului mare care e oraşul. Ca să fiu mai bine înţeles, ar trebui să apelez la comparaţii. Aş putea compara cele cîteva blocuri turn răsărind în mijlocul suprafaţei de case joase, pierdute în mări de verdeaţă, ca smocul de păr de pe ţeasta unor bărbaţi loviţi de chelie. Aceştia din urmă, deşi au doar cîteva fire, le îngrijesc de parcă ar fi pletele unui poet romantic cu plachete de poezii nevîndute şi datorii însemnate la proprietăreasă. Asemenea unui astfel de bărbat ridiculizat de toţi umoriştii, Cleveland-ul se mîndreşte cu zgîrie norii care alcătuiesc Downtown-ul.

Lipsesc hărţile pentru oamenii pur şi simplu

Dacă această comparaţie supără pe cei care iubesc sincer America, sînt gata s-o înlocuiesc cu una mai lirică. Smocul de zgîrie nori din mijlocul cîmpiei de căsuţe poate fi comparat cu restul unei păduri străvechi rămas în mijlocul Bărăganului. Pentru cei cu gusturi mai deocheate, aş compara pîlcul de zgîrie nori cu smocul de păr din buricul unui bărbat hirsut. Ca şi buricul, Downtownul e circular şi, în plus, te izbeşte cînd îl vezi din depărtare.

Pe parcursul vizitei la Cleveland, am avut prilejul să străbat oraşul de la un capăt la altul. Deşi era duminică după-amiază, m-a surprins, ba chiar m-a şocat, pustietatea atotstăpînitoare. După vreo oră de mers de la aeroport, îl întrebi nerăbdător pe şofer:

— N-am ajuns în oraş?

Şi acela îţi răspunde:

— Păi, sîntem deja în oraş.

La o asemenea pustietate, am înţeles de ce oraşele americane precum Clevelandul au în mijloc un smoc de zgîrie nori, o pensulă cu peri din beton şi sticlă. Pentru ca un cetăţean care s-ar îngrozi de atîta pustietate să aibă unde să alerge ca să dea de o faţă omenească. Cum însă feţele omenești care ies din casă duminică după-amiază sînt puţine, pentru ca pînă la urmă doi cetăţeni în căutare de un suflet omenesc să se întîlnească, mai marii oraşelor americane au redus Downtownul la un cerc îngust.

După instalarea în camera de la Ritz Carlton, deşi în România trecuse de miezul nopţii, mi-am zis să dau o raită prin oraş. Obişnuit cu metropolele europene, primul gînd a fost să fac rost de o hartă. Cu chiu, cu vai am descoperit una normală, la o librărie din incinta lui Tower City. Prăvălia avea ditamai belşugul de hărţi ale Clevelandului. Erau însă hărţi pentru automobilişti, hărţi pentru ciclişti, hărţi pentru amatorii de bassball, ba chiar şi hărţi pentru copii. Numai hărţi pentru călătorii normali, adică oameni pur şi simplu, consacraţi mersului pe două picioare, nu erau.

Deşi scumpă, harta nu mi-a folosit la nimic.

Era prea minuţioasă pentru ce-mi doream eu:

Un instrument simplu, eficient, de descurcare pe străzile din jurul hotelului.

Asta deoarece, dînd curs unei structuri genetice asemănătoare cu urşii, călătorul în străinătate începe explorarea oraşului în care tocmai a păşit cu străzile din jurul hotelului. Graţie aceleiaşi moşteniri, călătorul se grăbeşte să cumpere o mulţime de fleacuri de la magazinele din jurul hotelului, deşi ştie, ştie cu siguranţă, că-n zilele ce urmează va descoperi magazine cu preţuri mult mai ieftine.

În America, la ora asta, pînă şi Dracu’ se uită la televizor!

La nici zece minute de la debutul aventurii, mi-am dat seama că harta nu-mi e de nici un folos. Am împăturit-o, am vîrît-o în buzunar şi am luat-o pe cont propriu. Din toate punctele de vedere, inclusiv din cel financiar (costa extrem de scump), hotelul se afla în Downtown, denumire americană pentru centrul oraşului. Mă găseam, aşadar, în locul către care, în toate marile oraşe ale lumii, periferiile îşi trimit reprezentanţii. De aceea, toate locurile alese drept centru, străbătute de artere cu rol clar de Strada Mare, sînt la orele serii animate şi supraanimate. Aici, la Cleveland, deşi ceasul arăta că mă aflam în seara zilei de duminică, domnea pustiul artic. Cîţiva tarabagii vindeau mere şi banane. Fără prea mare entuziasm. Pe o bancă, un boschetar lua cina, după ce investigase prin pubelele din apropiere. Era atît de pustiu pe străzile lungi şi drepte încît, deodată, m-a apucat spaima. Acea spaimă care te cuprinde cînd descoperi imensitatea singurătăţii din jur. Dacă mă ataca un borfaş ca să-mi ia portofelul puteam să zbier Ajutor! mult şi bine, puteam s-o fac şi la megafon. Nu venea nici Dracu’. Pentru că în America la ora asta, pînă şi Dracu’ se uită la televizor la un meci de baseball!

Brusc neliniştit, m-am întors la hotel.

Aproape în fugă.

Mi-am dat seama imediat că din stradă se intra direct în Tower City. Aici, pe unde am hălăduit înainte de a mă refugia în cameră, era mai multă lume. The Avenue of Tower City joacă la Cleveland rolul Străzii Mari. E un fel de Champs Elysees de Ohio sau, ca să rămînem în spaţiul cultural american, un soi de Broadway al Clevelandului. Cîţiva puşti se zbenguiau zgomotos sub stropii fîntînii arteziene. Stropii erau, desigur, bine structuraţi din punct de vedere estetic. O prăvălie scosese în priveală o jucărie pentru copiii mari care sînt americanii:

Discuri de gumă care plutesc în aer.

Doi inşi obezi în stil american – umflaţi în şolduri şi normali la bust – amintind izbitor de o pară modificată genetic, aruncau în sus colacele de gumă, umflate mai înainte cu gura în scopuri strict distractive. Ici-colo, tarabe cu fleacuri mici: ace de păr, curele de ceas, t-shirturi, dar şi cu fleacuri mari: telefoane mobile. Strada Mare (acoperită) din Tower City răzbeşte în străzile în aer liber. Înainte de a se revărsa în stradă, The avenue of Tower City trece printr-o deltă de fast-food-uri. Pentru orice consumator de Centru e un moment de cumplită încercare. De pe toate rafturile îl îmbie irepresibil, mai ceva decît pe Ulise sirenele simfonice, hamburgherii în cele trei mărimi:

Big, Medium, Small.

Fetişcane prevăzute cu tăvi, dar mai ales cu un aer eminamente inocent, de candidate fără noroc la Miss America, îi aţin calea cu bucăţi de friptură. Pe gratis. Puţini americani rezistă acestui Infern al stomacului. De aceea, poate, americanii sînt şi atît de graşi. Mai marii oraşului au luat în calcul însă şi pe călătorul venit din Europa. Distinşii edili au avut de ales între două posibilităţi.

Prima:

Călătorul se lasă cucerit de haleala în dezmăţ, se aşează la o masă şi nu se mai ridică de acolo nici în 48 de ore.

A doua:

Călătorul o rupe la fugă din aglomeraţia de restaurante şi-şi găseşte adăpostul într-un magazin.

Pentru prima posibilitate au făcut lobby proprietarii de restaurante. Pentru a doua, proprietarii de magazine.

Au învins, pînă la urmă, proprietarii de magazine, scoţînd din mînecă asul:

Argumentul că-n ipostază de consumator de cumpărături, călătorul din Europa cheltuie mai mulţi dolari decît în ipostaza de consumator de haleală.

Drept urmare, la fel ca-n toate localurile din America, în spaţiul fast-food-urilor din Tower City face ravagii mirosul de ulei rînced, cu care americanii sînt obişnuiţi încă din leagăn. Pe europenii veniţi pînă aici, îi pune însă pe fugă. Pe fugă, pentru a nimeri, zăpăciţi cum sînt şi cu maţele întoarse pe dos, în braţele larg deschise ale magazinelor.

Tower City e, aşadar, adevăratul centru al Clevelandului. Mă lămuresc şi-n privinţa uşilor pe care se poate intra din străzile Downtownului. Edilii au gîndit pentru oraşul lor structura unei cepe. Un strat de pustietate pînă la Downtown. Un alt strat de pustietate – e drept mai puţin înfricoşătoare – pînă la Town City. Miezul, adică Centrul propriu-zis, e acoperit. Cum The Avenue of Tower City joacă rolul Străzii Mari, s-a simţit nevoia unui miez redus la un Mall, pentru a da puţinilor cetăţeni care ies din casă, lăsînd baltă meciurile de bassball de la televizor şi popcornul de pe măsuţă, iluzia că sînt în plin Centru. Într-un spaţiu atît de mic e imposibil să nu te iluzionezi că te afli într-un centru animat, cum întîlneşti în marile oraşe europene. The Tower City e însă un centru aparte. Nu numai prin grămădirea cetăţenilor sub un acoperiş de sticlă, obligîndu-i să suporte imbatabilul miros de ulei rînced, dar şi prin regulile stricte impuse celor doritori de a bate drumul pînă în centru.

Codul celui care deschide uşa

La fiecare intrare te întîmpină un afiş expunînd codul de comportament al celui ce deschide uşa. Citez din această capodoperă a literaturii administrative, expresie directă a nevoii americane de a face numai ceea ce ţi se spune:

„1. Grupurile de tineri din mai mult de patru persoane vor fi dispersate.

2. Clienţii trebuie să meargă în ordine şi să nu blocheze drumul sau intrările magazinelor.

3. Băncile sînt pentru pauza dintre cumpărături şi nu pot fi folosite mai mult de 15 minute.

4. Scaunele din spaţiul restaurantelor sînt pentru cei care cumpără mîncare.

5. Se interzice comportamentul zgomotos şi zburdalnic.

6. Se interzice limbajul obscen sau insultător.

7. E interzis a scuipa, a şedea în sau pe vasele de flori, a te sprijini de ele, a sări peste ele sau a arunca în ele cu obiecte.

8. Alergatul, comportamentul inadecvat, vandalismul sau orice comportament inacceptabil vor fi tot atîtea raţiuni pentru scoaterea afară.

9. Dacă sînt semne ale unei buluceli de tineri, managerul îşi rezervă dreptul de a-i dispersa sau de a-i scoate afară.

10. Îmbrăcămintea decentă e cerută tot timpul. Ea include încălţăminte, cămăşi adecvate şi exclude ţinuta de gang.

11. Şcolarii individuali sînt doriţi să stea în bănci, la ore, sau în trecere dinspre şi către şcoală.

12. Fumatul nu e permis pe The avenue of Tower City. Fumatul e permis numai în restaurantele care permit fumatul.”

Năravul de a fura capacul de la WC

Sociologii cheltuiesc o groază de bani, de timp şi energie, pentru a descoperi obiceiurile frecvente dintr-un oraş sau dintr-o ţară. Sînt puse la bătaie sondaje de opinie gigantice.

Aiurea!

Bani daţi de pomană!

Cu atît mai mult cu cît, după atîta alergătură, mulţi sociologi scriu negru pe alb:

Concluzia investigaţiilor noastre asupra comportamentului în public e că el nu poate fi investigat.

După părerea mea, sociologii, jurnaliştii, doctorii docenţi în psihologie colectivă se vor chinui mult şi bine cîtă vreme ei nu iau în seamă cea mai sigură sursă în chestiunea comportamentului colectiv:

Anunţurile prin care se interzice ceva.

Să luăm, de exemplu, un WC public. Pe peretele cabinei, cum stai cu faţa, stă lipit cu scotch anunţul:

Este strict interzis a se lua capacul!

Ce înseamnă asta?

Asta înseamnă că paşnicii locuitori ai urbei tale dragi au obiceiul de a lua cu ei, la ieşirea din cabină, mai întîi şi, la ieşirea din WC, mai apoi, capacul de la scoică.

Un anunţ administrativ nu e uşor de întocmit, cu atît mai puţin de pus.

Trebuie cariocă, hîrtie, scotch şi mînă disponibilă care să-l scrie. Dacă dai peste el acolo, lipit pe partea dinăuntru a uşii, înseamnă că el răspunde unei comenzi sociale:

Cea de a curma sau măcar de a stăvili exodul capacelor din WC-ul public respectiv.

Concluzie implicită despre locuitorii urbei, mai profundă şi mai exactă decît orice concluzie de cercetare sociologică:

Distinşii, onorabilii, stimabilii locuitori ai urbei respective au drept trăsătură de esenţă, care-i deosebeşte radical de locuitorii altei urbe, impulsul irezistibil ca, după ce-au stat pe scoică, să scoată din buzunar o şurubelniţă, să se aplece asupra scoicii şi să moşmondească la şuruburi preţ de vreun sfert de oră, timp în care uşa e asediată de pumni energici şi de voci nerăbdătoare gen, ce dracu’ faci, domne’, nu mai ieşi odată, că ne scăpăm pe noi?! după care, trăgîndu-şi nădragii şi încheindu-şi cureaua, să tîrască după el ditamai capacul.

Cum s-a ajuns la această concluzie?

Foarte simplu.

Dacă blîndele capace ar fi rămas la locul lor, n-ar fi existat anunţul. Înseamnă că nici n-a trecut o oră de la deschiderea toaletei publice şi a şi dispărut un capac. Proprietarul, un lăcătuş disponibilizat, încrezător în steaua investiţiilor în WC-uri private, nici n-a crîcnit. I-a zis femeii de serviciu să pună altul, rapid, că doar n-o să lase clienţii fără capac. După o oră, dispare însă şi capacul ăsta. Proprietarul devine mai înţelept. Îl înlocuieşte cu unul nou, dar din fontă, să poată fi cărat doar de echipa de haltere a României.

Dispare însă şi ăsta.

Atunci proprietarul redactează anunţul, îl trece pe un carton şi-l lipeşte cu scotch pe uşa WC-ului.

Din radiografia anunţurilor de diferite mărimi, aflăm o groază de lucruri şi despre situaţia economică a unei instituţii sau chiar a ţării. Prin multe birouri de stat vei întîlni anunţul:

Stinge lumina cînd pleci!

Concluzia poate fi trasă doar prin raportare la momentul istoric. Dacă sîntem în comunism, anunţul exprimă campania oficială pentru economisirea energiei electrice, efect al dezastrului economic general.

Cînd lucram la Scînteia tineretului, de cum venea octombrie, nu mai era nevoie să ne spună nimeni că trebuie să începem campania de presă pentru economisirea energiei electrice.

Luam din sertare, unde le pusesem anul trecut, în decembrie, cînd se încheiase campania, dat fiind că începeau Sărbătorile de iarnă şi nu se putea cere cetăţeanului, oricît de revoluţionar ar fi fost, să facă Revelionul la un bec de lanternă, graficele care înfăţişau trei becuri, dintre care unul era tăiat, şi graficele menite a dovedi că un bec stins timp de o lună înseamnă energia pentru producerea unei mîneci de cămaşă, şi ne apucam de lucru.

Dacă dăm de el azi, în tranziţie, înseamnă că instituţiei respective i s-au redus drastic banii de la Buget. Şi pentru că diferenţa nu poate fi recuperată prin renunţarea de către director la automobilul cu şofer al instituţiei, nici la decontarea meselor luate, la restaurant, împreună cu secretara, s-a găsit drept sursă de economisire anunţul cu stinsul luminii.

Nu întîmplător am dat aceste exemple din realitatea românească. Am vrut să arăt că exploatarea anunţurilor administrative e deja o formulă nu numai exersată cu brio în România, dar şi una care şi-a dovedit eficienţa răsunătoare pe întreg cuprinsul Planetei. Astfel, blindaţi, ca să zic aşa, ne putem aventura în explicarea concluziei la textul anunţului din capătul Avenue of Tower City din Cleveland, unul dintre cele mai incitante texte pe care le-am întîlnit în preocupările mele de studiere a Literaturii aministrative.

Americanii care simt nevoia să scuipe într-un vas cu flori

Să luăm, de exemplu, punctul 7 al Programului de 12 puncte adresat cumpărătorului, altfel spus, cetăţeanului care nimereşte în aceste clădiri de sub sticlă.

Cum sună el?

„E interzis a scuipa, a şedea în sau pe vasele de flori, a te sprijini de ele, a sări peste ele sau a arunca în ele cu obiecte“.

În lumina celor spuse despre anunţurile din România se înţelege lesne căror fenomene îngrijorătoare a trebuit să le facă faţă, la un moment dat, managerul complexului. Tot mai mulţi inşi, o dată intraţi pe Avenue of Tower City, se năpusteau să scuipe în vasele cu flori, să se urce cu picioarele în ele şi să se culce pe pămîntul lor, să rezeme de vase sau, şi mai dihai, să sară peste ele şi, cînd încheiau şirul de activităţi, să arunce în ele cu obiecte.

M-am plimbat în sus şi-n jos pe Avenue of Tower City preţ de vreo trei ore. M-am aşezat pe o bancă. Evident, cu ochiul la ceas. Cînd limba arătătorului, ba chiar şi a secundarului, au ajuns la 15 minute, am sărit în sus ca ars. Nu cumva să mă pomenesc cu un om de ordine luîndu-mă de urechi şi arătîndu-mi anunţul prin care băncile puteau fi folosite pentru pauza dintre cumpărături (cumpărasem ceva, tocmai pentru a nu încălca anunţul, şi anume o vedere, din partea asta nu era nici o problemă!) nu mai mult de 15 minute.

O jur cu mîna pe inimă:

N-am încercat o clipă nici să scuip, nici să mă reazem de vasele de flori şi, cu atît mai puţin, să azvîrl în ele cu obiecte.

Şi asta pentru că nici nu le-am observat. Am aflat că există în acest centru de sub sticlă numai după ce am parcurs textul administrativ de la intrarea pe Avenue of Tower City.

Ce concluzie istorică putem trage de aici?

Că americanii din această parte a SUA sînt de un fel aparte. Spre deosebire de alţi concetăţeni şi, cu atît mai mult de noi, europenii, cum văd un vas cu flori, cum simt nevoia să scuipe în el, sau să sară peste el, sau chiar să dea în el cu ceva.

De ce are un american din Cleveland acest impuls, dezvăluit magistral de anunţul din Tower City?

E o întrebare ce presupune implicarea altor instituţii decît cea a simplei exploatări a anunţurilor. A multor altor instituţii, unele pe-al căror nume mi-e teamă să-l rostesc şi-n şoaptă.

Noi ne-am mulţumit cu descoperirea acestor trăsături senzaţionale.

Restul e treaba altora.