În fiecare an, organizaţiile mondiale ale presei dau publicităţii rapoarte despre marile dificultăţi întîmpinate de ziarişti în documentarea din diferite locuri ale lumii. Unii sfîrşesc sfîrtecaţi de mine pe fronturile din războaiele planetei. Alţii sînt expulzaţi, brutalizaţi sau chiar închişi pentru a nu-şi putea face meseria în bune condiţii.
Nu puţini sînt opriţi sau alungaţi de forţele de ordine, de bodyguarzi sau bătăuşi plătiţi, ca să nu se poată documenta la faţa locului.
N-am întîlnit în nici un Raport de pînă acum una dintre cele mai dificile documentări ca jurnalist:
Cea la un W.C. public.
Eu, cel puţin, pot garanta din propria experienţă că a scrie despre W.C.-urile publice e mai greu, ba chiar şi mai plin de primejdii, decît a scrie despre abuzurile unui dictator dintr-o ţară uitată la marginea Lumii civilizate.
Din cîte s-a putut vedea, m-am preocupat, printre altele, şi de transcrierea bogatei literaturi care împodobeşte pereţii W.C.-urilor publice din lume. Oricît de tare aş fi la memorie n-am cum să rețin tot ce-am surprins într-o cabină sau la pişoar. Astfel că, în dese rînduri, a trebuit să scot carneţelul şi să-mi notez.
Imaginaţi-vă scena:
Uşa se deschide şi intră un mascul descheindu-şi prohabul din mers. E pregătit pînă-n dinţi şi se îndreaptă, dregîndu-şi gîtlejul, ba chiar şi intestinul gros, spre cabină sau spre scoică.
Deodată dă cu ochii de un ins scund, în vestă de călătorie şi cu ochelari de intelectual, care-şi notează ceva într-un carneţel. Dacă nu leşină de surprindere, atunci măcar i se taie nevoia.
Se profilează trei posibilităţi:
- să mă ia la întrebări;
- să facă o remarcă ironică despre contextul în care mă aflu;
- să se răsucească pe călcîie şi s-o şteargă din încăpere.
Posibilităţi de care trebuie să ţin cont. Astfel că documentarea la faţa locului se face de fiecare dată cu zeci de precauţii. Cînd intru într-un WC public din străinătate pentru documentare, mă uit în jur să văd dacă nu mai e cineva. Pentru a-mi da seama de starea cabinelor inspectez semnele de Liber sau Ocupat. Acolo unde W.C.-ul nu e dotat cu aşa ceva, trag cu urechea să prind zgomotele specifice. Scot carneţelul la iuţeală şi notez într-o precipitare dramatică. De cum aud vreun zgomot la ușa W.C.-ului, vîr rapid carneţelul în buzunar.
W.C.-ul public e un spaţiu care nu duce lipsă de oaspeţi. Aşa se face că nu de puţine ori m-am confruntat cu un du-te vino masculin intens. Greu de presupus, în aceste condiţii, c-aş putea să fac însemnările la pişoar.
Confruntat cu această enormă dificultate, întrecînd-o pe cea a unui corespondent de război obligat să noteze cum trag spre el cei din tranşeele din faţă, am găsit două trucuri.
Unul, mai simplu, constă într-o muncă de du-te vino. Intru, reţin cîteva cuvinte, ies, îmi notez cuvintele respective, intru din nou, îmi notez, şi aşa mai departe.
Riscurile nu sînt înlăturate cu totul. Sînt şanse solide să dau peste un utilizator destul de atent ca să se întrebe De ce dracu’ intră şi iese tipul scund cu ochelari? Suferă cumva de băşica udului? Sau e un agent FBI sub acoperire?
La WC se intră doar cu treabă
Într-o călătorie în străinătate, W.C.-ul e un caz aparte. Aproape toate locurile pot fi vizitate fără a avea un motiv anume. Poţi intra într-un magazin al unei renumite Case de modă şi fără a cumpăra nimic. Te uiţi la exponate ca la statuile de la Luvru, înghiţi în sec şi ieşi.
Cu W.C.-urile e altă treabă. Aici se intră numai dacă e nevoie. Se înţelege lesne astfel o altă formulă de a te documenta fără a atrage atenţia. Să intri prefăcîndu-te că-ţi rezolvi nevoile. Asta înseamnă un comportament de ins bolnav de vezica udului sau de stomac.
Mie cel puţin formula mi-a adus complicaţii. Cum ajungeam pe un aeroport sau cum ieşeam în oraş îi spuneam soţiei: Ține-mi şi mie lucrurile niţel, merg pînă la W.C.
– Eşti bolnav cumva? se interesa ea, îngrijorată.
M-am văzut obligat în cele din urmă să-i spun despre ce-i vorba. Acum îmi e de un real ajutor. Cum dă cu ochii de indicatorul Spre W.C.-eu, îmi atrage atenţia:
– ؘUite un obiectiv! Intri?
Un singur lucru n-am reuşit. S-o rog să-mi dezvăluie cum e la Departamentul pentru Doamne. N-am curaj. Ar însemna să-i cer prea mult!
O formulă extremă ar fi cea de a filma sau fotografia.
Nu cred însă c-ar putea fi aplicată în viaţă.
E uşor de imaginat stupoarea din rîndurile celor descheiaţi la prohab la apariţia unei camere de luat vederi în funcţiune.
Jurnaliştii au un avantaj refuzat muritorilor de rînd. Cu legitimaţia de gazetar pot pătrunde în orice loc din lume şi, mult mai important, oriunde se întîmplă ceva: De la înjunghierea reciprocă a doi imigranţi pînă la lovitura de stat militară împotriva preşedintelui ales.
Să zicem că, gazetar fiind, vezi lume multă pe malul unei ape. Poliţişti severi îţi fac semne lipsite de echivoc să-ţi vezi de treaba ta.
Toţi ceilalţi muritori se opresc o clipă, lungesc gîturile, curioşi nevoie mare întreabă ce se întîmplă şi, la semnele făcute de poliţist, trec mai departe. După cum merg, cocoşaţi, întorcînd mereu capetele, ştii că duc cu ei o frustare.
Tu însă îţi tragi legitimaţia din portofel (orice gazetar care se respectă are un asemenea accesoriu al bărbăţiei cu cont în bancă), îţi scoţi carneţelul de reporter (dă bine la imagine) şi arăţi legitimaţia.
Reacţia Poliţistului depinde de locul întîmplării.
Dacă s-a nimerit să fie în Vest, Poliţistul aruncă legitimaţiei o privire de rutină şi-ţi face semn să treci de bandă în zona interzisă.
Dacă eşti în Est, poliţistul ţi-o ia niţel încurcat. Ca şi cum i-ai fi întins o mită. O întoarce pe toate părţile, se uită la tine, se uită la poză şi, în cele din urmă, îţi dă drumul. Din tot ce face se vede însă că n-a făcut-o cu inima uşoară.
Jos, în rîu, un ins se îneacă. Dacă ai legitimaţie de gazetar, te poţi arunca şi tu în vîltoare ca să-i iei un interviu pe tema: Ce părere are despre mondializare un ins care se îneacă.
Se înţelege că accesul jurnalistului e nu numai nelimitat, dar şi pe gratis.
Există însă şi unele locuri în care, deşi se întîmplă ceva, jurnalistul nu se poate folosi de legitimaţie.
Unul dintre aceste locuri:
W.C.-ul public.
Nu e prea greu de imaginat dacă la ghişeul madamei de la intrarea într-un W.C. public s-ar prezenta un cetăţean spunînd că vrea să intre pentru a se documenta.
Respectiva l-a măsura din cap pînă-n picioare ca pe un cangur ajuns din greşeală la W.C.-ul de dame.
I-ar fi limpede că respectivul uzează de şiretlicul cu legitimaţia pentru a-şi face nevoile pe gratis!
Din cîte se ştie lucrez la un amplu reportaj despre W.C.-urile publice ale călătorilor mele.
O asemenea întreprindere reclamă desigur, o minuţioasă documentare la faţa locului.
Şi cu toate acestea, n-am scos niciodată legitimaţia la intrarea într-un W.C. Mai mult, deşi ajunsesem în locul cu pricina numai şi numai în scopuri strict profesionale, m-am străduit de fiecare dată să trec drept un client.
Un client obişnuit, cît mai obişnuit.
W.C.-ul din Amagertorv, una dintre pieţele celebre de pe Stroget – Strada Mare a Copenhagăi – e trecut pe toate hărţile turistice. Nu e singurul din oraş care se bucură de un asemenea privilegiu. Sub forma celor două binecunoscute siluete, îţi sar în ochi, pe hartă, W.C.-urile din Kongens Nistorv, Mica Sirenă (din preajma Micii Sirene, desigur, respectiva adăstînd pe o stîncă din mare), de la Rosenborg Slot.
De unde eu am tras la iuţeală, cu mintea-mi sprintenă, de balcanic, două concluzii moral-geografice:
– Băşica udului e la mare trecere la danezi.
– Pentru danezi, W.C.-ul e un fel de obiectiv turistic.
Un obiectiv ce musai să fie vizitat. Prin curăţenia şi rînduiala din W.C.-ul public, imaginea Danemarcei în lume primeşte coroniţă de premiant. Şi dacă ne gîndim că accesul e contracost, mai intră şi ceva bani în visteria statului.
Danemarca e un exemplu de orînduială scandinavă. Ce scrie pe hartă e şi în realitate. Într-adevăr, corespunzător celor două siluete, în Amagertorv se găsea un W.C. public subteran. Cum fac, de obicei, cînd ajung întîia oară într-un loc din străinătate, în seara sosirii în Danemarca am dat o raită prin oraş.
Urma să merg la W.C. în scopuri strict profesionale
E, cred, momentul cel mai atrăgător al unei călătorii în străinătate. L-aş compara – dacă accesul persoanelor sub 18 ani îmi permite – cu experienţa primului culcat cu o femeie. Totul e nou-nouţ, pentru tine, chiar dacă respectiva a mai fost căsătorită de vreo cinci ori pînă atunci.
La fel şi cu prima raită dintr-un loc din străinătate unde a-i poposit.
Totul e nou-nouţ. Totul loveşte simţurile şi se adînceşte în memorie.
În seara sosirii am aplicat principiu:
Încotro văzînd cu ochii. Dînd curs acestui principiu, abia picat într-un mare oraş nu poţi nimeri decît pe strada principală.
Luînd-o pe Stroget în sus, am ajuns la primul dintre locurile marcate pe hartă cu siluetele inconfundabile: W.C.-ul din Amagertorv. Dînd cu ochii de el, prima reacţie a fost să intru. Mai ales că la nivelul străzii, înainte de a o lua pe scări în jos, două inscripţii te avertizau că sînt interzise:
- intratul cu bicicleta;
- intratul cu patine cu rotile;
Pe patine cu rotile parcă, parcă ar mai fi fost posibil. Am văzut adolescenţi care sar pe patine garduri de cîţiva metri, dîndu-se peste cap şi căzînd în cap fără să sufere vreo zgîrietură. A coborî scările W.C.-ului pe patine ar fi fost pentru ei floare la ureche. La o adică, dacă-şi puneau mintea, puteau face şi cîteva tumbe înainte de a se decheia la prohab. Cu bicicleta cred însă că e mai greu. Spre deosebire de patine, bicicleta îţi solicită nu numai capul, în care urmează să cazi, dar şi mîinile.
Cum dracu să te deschizi la pantaloni conducînd şi bicicleta?!
Dar, mă rog!
Ţările nordice sînt faimoase pentru PIB-ul pe cap de locuitor. La o ţară cu un PIB de zece ori mai mare decît cel al României, te poţi aştepta la orice năzdrăvănie.
Urma să merg la W.C. în scopuri strict profesionale.
O documentare temeinică, aşa cum cer normele profesiei de gazetar, avea nevoie de ceva timp.
Am lăsat pentru a doua zi mersul la W.C.-ul din Amagertorv.
Înarmat cu tot ce trebuie unui corespondent la faţa locului – carneţel nou-nouţ, pix atîrnat de gît cu un şnur, să-l pot pune rapid în funcţiune – am coborît scările, nu înainte de a mă scotoci prin buzunar după o monedă de 5 Koroane Daneze, deşi o tăbliţă din capul scărilor îmi sugera că sunt suficiente două Koroane.
Nu ştiu alţii cum sunt – vorba marelui povestitor Ion Creangă – dar eu ori de cîte ori ajung într-un loc unde se plăteşte, scot banii potriviţi cu mult înainte de a-mi veni rîndul. Toţi cei din faţa mea se comportă ca nişte cetăţeni pe deplin conştienţi că ei sînt stăpînii şi nu Ghişeul. Nu se interesează o clipă cît e biletul de intare. Ajunşi în dreptul ferestruicii, întreabă, cu un glas sonor, de oameni conştienţi de puterea lor, cît e biletul. După ce insul sau insa din spatele ghişeului le turuie toate variantele – inclusiv cea pentru handicapaţi – respectivii nu se grăbesc să scoată banii. Se mai interesează o dată cît costă un bilet normal. Abia acum, după ce-au schimbat cîteva vorbe cu nevasta, se apucă să scotocească în gentuţa plantată în faţă. Şi scotocesc, scotocesc după portofel, dibuiesc portofelul, îl desfac, pescuiesc, de regulă, o bancnotă de zece ori mai mare decît preţul biletului şi o dau celui de la ghişeu. Care, la rîndu-i, pierde şi el o groază de timp căutînd restul prin sertar.
În tot acest timp, cei de la coadă îi aruncă priviri ucigătoare, unii chiar fac aluzii la cît de mare e nesimţirea unora. „Unora” însă nici nu se sinchisesc de imaginea lor în ochii cozii.
Eu însă, cînd ajung la un loc cu acces contracost, procedez taman pe dos.
Din coada de vreo jumătate de kilometru, nu mă aşez la rînd imediat. Mă duc mai întîi pînă la ghişeu (stîrnind bănuieli că aş vrea să intru prin faţă), caut panoul cu preţuri, îl citesc şi, după ce-am stat o grămadă întrebîndu-mă ce bilet să iau, mă întorc la coada care, între timp, s-a mai lungit cu vreo sută de metri. Mă opresc și caut prin geantă, prin buzunare moneda potrivită. O găsesc cu greu şi, cu ea în mînă, ţinînd-o astfel preţ de vreo jumătate de oră, ajung la ghişeu. Aici, de cele mai multe ori, constat că am de dat mai puţin decît trebuia, ceea ce mă obligă să caut prin geantă, prin buzunar, stîrnind priviri şi bombăneli mult mai dezaprobatoare decît cel sigur pe sine.
Cu moneda de cinci Koroane gata pregătită, ca pistolul unuia din Vestul sălbatic la intrarea într-un Saloon, m-am oprit în mijlocul încăperii pardosite cu gresie.
În partea cuvenită bărbaţilor de la Christos încoace orice W.C. public are două despărţituri, diferite ca dotare mai ceva ca RDG de RFG de pe vremuri: Pişoarele şi cabinele.
A rămîne doar la pişoar într-un reportaj despre W.C.-uri e ca şi cum te-ai documenta despre Palatul Buckingam mulţumindu-te doar cu curtea.
E musai să ajungi la cabine. După ce i-am pus în palmă (nu în farfurioară!) bărbatului care ţinea locul Madamei, acesta a tras de la brîu o legătură de chei şi mi-a deschis una dintre cabine cu o cheie uriaşă, de temnicier.
El însuşi aducea niţel a temnicier. Voinic, cu bărbuţă, tuns îngrijit şi pantaloni scurţi, de pescar amator.
De cum m-am văzut înăuntru, am închis uşa bine, verificînd-o de cîteva ori, mai ceva decît dacă aş fi vrut să fac ceva ruşinos din punct de vedere masculin, am scos carneţelul şi m-am apucat de notat.
Nu era nici un pericol să deschidă cineva uşa. Cu toate acestea, mi-am dat pantaloni în vine şi m-am aşezat pe scoică.
Nu de alta, dar în eventualitatea că, totuşi, intra cineva, să nu aibă un şoc dînd de un ins care scrie de zor închis pe dinăuntru.
S-a înţeles acum de ce-i nevoie neapărat de cabină şi, prin asta, de scos banii. E singurul loc dintr-un W.C. public în care îţi poţi lua notiţe de reporter fără a stîrni panică în jur.
În fine, am ieşit, după ce mi-am trecut în carneţel impresiile. Cu aceeaşi cheie de la brîu, posibilul temnicer a deschis uşa şi s-a apucat să şteargă colacul cu o hîrtie specială.
Treabă inutilă.
Am stat cîteva clipe în cumpănă atins în orgoliul meu de corespondent special pe frontul W.C.-urilor publice.
Mă gîndeam dacă n-ar trebui să-i spun că nu folosisem cabina.
M-am răzgîndit de îndată.
Dîndu-mi seama ce ochi ar fi făcut dacă i-aş fi spus că mă închisesem pe dinăuntru ca să-mi pot nota impresiile de reporter stîrnite de W.C.-ul din Amagertorv.