„Sunt nu numai ziarist, ci și prozator, eseist, istoric, reporter de călătorie.” (Ion Cristoiu)

Orice Muzeu începe cu sala bolovanilor

Pe o căldură înăbuşitoare, vizităm Muzeul oraşului Paris. Sîntem spre sfîrşitul călătoriei şi al puterilor, după atîta nesomn, graţie principiului: ce, ai venit la Paris ca să dormi? Poţi s-o faci şi acasă! În consecinţă, jumătate dintre noi rămîn la hotel, să doarmă. Nu fără strîngere de inimă: dacă, în timp ce ei trag la aghioase, ceilalţi vor vedea nişte lucruri extraordinare, să crăpi de ciudă că te-a apucat tocmai acum, în plină excursie la Paris, somnul? Nici nu dăm bine colţul străzii că şi vedem, alergînd să ne ajungă, pe unul dintre cei ce ne anunţaseră că nu vine. Împleticindu-se de nesomn, cu mintea rătăcită de oboseală, dar ţinut în viaţă de gîndul că mai sînt cîteva zile şi coşmarul va lua sfîrşit: va ajunge la Otopeni şi, începînd chiar de la coborîrea din avion, se va putea aşterne pe dormit.

În Muzeul oraşului Paris intrăm cu acel sentiment al zădărniciei pe care ţi-l dă vizitarea oricărui muzeu de istorie din lume. Căci, indiferent de istoria despre care este vorba, orice muzeu începe cu sala bolovanilor. Ca vechi client al muzeelor din străinătate, ţin să arăt că am văzut atîţia bolovani preistorici încît încerc să cred că profesiunea de bază a omului primitiv a fost aceea de angajat permanent al unei cariere de piatră. După sala bolovanilor vine sala ciolanelor. Din datele de pe etichetă aflăm că sînt ciolane rămase după ce omul preistoric le-a mîncat carnea. Pe pereţi, tablouri înfăţişînd ciolanele zburînd în aer liber, înainte de a fi vînate şi de a deveni, deci, piese de muzeu. În mijlocul unei asemenea săli se află, de obicei, un schelet uriaş, uşor de văzut din orice colţ al muzeului, pus acolo pentru ca să aibă ghidul unde să le dea întîlnire membrilor grupului. Din sala ciolanelor treci în cea a fiarelor. Ca şi la bolovani, fiarele întîlnite în muzeele de istorie sînt într-o cantitate prea mare ca să nu cred că omul primitiv le scotea, cu macaraua, din furnale şi combinate siderurgice. Singura compensaţie într-o asemenea vizită stă în faptul că ghida e, de obicei, o tînără încîntătoare, cu picioare frumoase, ale cărei obligaţii profesionale, cum ar fi, de exemplu, indicarea unui tablou cu beţigaşul, sînt un bun prilej de a ne arăta pulpele. Evident, ghida Muzeului oraşului Paris e o fată seducătoare. Evident, poartă cu sine un beţigaş. Evident, îi punem tot felul de întrebări prosteşti, pentru a vedea cum îşi scutură graţioasă pletele. Ca orice ghid, are marele talent de a ne conduce prin muzeu după un plan care scapă oricărei logici. Într-una din săli stăm în faţa unui tablou o jumătate de ceas, pentru ca, imediat după aceea, ca şi cum am vrea să recuperăm timpul pierdut, să ne precipităm, cu ghida în frunte, preţ de trei săli distanţă. În ultima încăpere se află, ca în orice muzeu din lume, cartea de impresii şi un veghetor care se străduieşte să arate că nu te supraveghează. În cartea de impresii doritorii pot debuta în proză.